Zilele acestea artistul Ion Niculescu s-a retras de pe scena Teatrului Naţional. După o activitate neîntreruptă şi glorioasă de peste 25 de ani, după ce a dat Teatrului Naţional tinereţea, munca şi talentul său mare, Ion Niculescu părăseşte acest teatru în plină vigoare a talentului său, atunci când mai putea să dea încă viaţă la multe personaje şi să răspândească veselia adevărată şi admiraţia spectatorilor. Şi dacă toate reprezentaţiile de retragere au ceva trist în ele, fiindcă şi public şi actori se gândesc la ce a fost o dată cel ce părăseşte teatrul, la reprezentaţia de adio a lui Ion Niculescu se vedea numai regretul că un artist în plină putere a talentului lui se retrage de pe o scenă pe care avea un loc ce anevoie va putea fi umplut.

Gloria lui Ion Niculescu

Cu o vervă îndrăcită şi cu un talent neîntrecut, Niculescu a făcut să trăiască pe prima noastră scenă tipuri pe care spectatorul nu şi le poate închipui întrupate de un alt artist. Argan din „Bolnavul închipuit”, Georges Dandin, Boier Sbierea din „Răzvan şi Vidra”, Polonius din „Hamlet”, Pălărierul din „423”, Toma Necredinciosul, Tatăl din „Nepoţelul”, Caţavencu din „Scrisoarea pierdută”, au făcut să râdă generaţii întregi întrupate cu talentul aşa de spontan şi aşa de origjnal al lui Ion Niculescu.

Un Caţavencu ideal

Ion Niculescu avea un talent de compoziţie. Era destul să apară el pe scenă şi, înainte de a face un gest, de a spune o mişcare, sala se înveselea, fiindcă Ion Niculescu era din artiştii născuţi, nu făcuţi. Talentul său specific naţional a făcut să trăiască cu o extraordinară amploare, să ia proporţii de epopee figura aşa de românească a lui Caţavencu din „Scrisoarea pierdută”. Anevoie se va mai găsi un artist care să întrupeze cu atâta naturaleţe şi cu aşa bogăţie de mijloace, pe acest politician, unul din cele mai geniale tipuri ale marelui C