● Vama, 2012, Gazeta Sporturilor, 2012.
În a doua jumătate a anilor ’90, o trupă cu nume de sat pescăresc de la graniţa cu Bulgaria devenea motivul unei oarecare isterii populare. Vama Veche îşi exhiba în acea vreme un frontman fără o voce care să-l scoată din pluton, dar bine înarmat cu charismă şi, eventual, acel amănunt care le face pe fete să suspine, Tudor Chirilă, şi însemna, înainte de orice, texte. Ironice sau copilăreşti, melodramatice sau zeflemitoare, deştepte sau pur şi simplu şchioape, ele făceau apel la un imaginar adolescentin sau studenţesc, în care idilele de plajă, caii din Marlboro, avatarurile relaţiilor sentimentale (post-) pubere, alcoolul şi iarba ca motoare ale distracţiei/aventurii/evaziunii/libertăţii fără frontiere, armata ca spaţiu anomic şi bancurile de tavernă, cu sfinţi & dumnezei, erau fragmentele unui caleidoscop suficient de mesmerizant pentru o generaţie care, întîmplător sau nu, îşi petrecea vacanţele chiar pe plaja plină de chiştoace de ţigări şi cioburi din sticle de bere a satului de care vorbeam la început.
DE ACELASI AUTOR Melodii, melodii Pop tabloid Amintiri din epoca de azi După douăzeci de aniSound-ul în sine, cel desprins de plasa de siguranţă a textelor, nu s-a aventurat, însă, niciodată prea departe de un conformism care topea foarte cuminte influenţe din rock-ul şi, parţial, folk-ul ultimilor 20 de ani. Era, cu toate astea, rama perfectă pentru o generaţie care, deşi continua să consume/recupereze compulsiv muzica părinţilor ei, avea nevoie de un upgrade al moravurilor, transformate radical de nu foarte îndepărtata schimbare de semn politic, social şi economic, bine intuit de VV. Trupa aceea s-a spart cu destul zgomot între timp, Chirilă născînd un nou proiect, botezat neinspirat Vama, cealaltă jumătate de nume plecînd împreună cu restul componenţilor defunctei entităţi muzicale.
De la acel începu
