Agerpres notifică faptul că plenul Camerei Deputaţilor a adoptat la 19 fe-bruarie 2013 un proiect de lege prin care data de 31 august a fost instituită ca „Zi a Limbii Române”. Legea a fost promulgată de preşedintele Traian Băsescu la 13 martie. În fine, cu puţine zile în urmă, prima celebrare a limbii pe care o vorbim a şi survenit, marcând că ziua oficială a limbii noastre a devenit o realitate.
Întreg proiectul, adoptarea şi apoi punerea lui în act mă fac să cred că legea de faţă este cel mai rapid adoptat şi mai important eveniment recurent, reglementat legal, cu impact de durată pentru cultura şi pentru identitatea culturală românească. Ea atrage atenţia asupra importanţei pe care limba pe care o vorbim o are în viaţa noastră ca vehicul al comunicării unor oameni înrudiţi prin interese comune, prin cetăţenie, printr-un patrimoniu material şi unul imaterial, prin aspiraţii şi prin moşteniri, prin „locuri ale memoriei” şi prin situarea într-un topos cultural şi o localizare sufletească ce posedă particularităţi unice şi conferă participanţilor la acest mod de locuire – de fapt, de existenţă – posibilităţi unice, fără egal.
Celor cărora ceea ce spun aici le pare exaltat şi excesiv le pot aminti, în treacăt, doar două repere care să îi convingă de acoperirea în realităţi a spuselor de mai sus. În primul rând, performanţele lingvistice inimaginabile, nici acum analizate şi scotocite suficient, ale lui Dimitrie Cantemir în „Istoria ieroglifică“, ale lui Ioan Budai-Deleanu în „Ţiganiada“ şi ale lui Ion Creangă, în „Amintiri din copilărie“ şi în poveştile lui. Vocabularul şi construcţiile la care recurg aceşti scriitori în construcţia operelor lor de o singulară importanţă etalează posibilităţi ale limbii, o elasticitate şi o plasticitate de care altminteri nu am fi devenit conştienţi şi pe care literatura anterioară nu ne-ar fi îngăduit să le bănuim. @
