De o extraordinară discreţie, scriitoarea pătrunde în cercul ieşean sub masca pseudonimului, incitându-i pe mai mulţi dintre apropiaţii revistei să se lanseze în speculaţii detectivistice despre care M. Sevastos relatează cu umor în Amintiri de la „Viaţa românească“. Identitatea celei care expediază, pe adresa publicaţiei ieşene, nişte fragmente prozastice scrise cu meşteşug este ghicită de Mihail Sadoveanu, căruia, întâmplător, profesoara fiicelor sale îi povestise odată o scenă ce se regăsea întocmai într-un text semnat de această necunoscută Lucia Mantu. Bănuială confirmată ulterior, când misterioasa prozatoare indică o adresă unde urma să i se trimită onorariul pentru fragmentele publicate3. Ea este, într-adevăr, profesoara fiicelor lui Sadoveanu; se numeşte Camelia Nădejde şi predă ştiinţele naturii la Liceul de Fete „Oltea Doamna“ din Iaşi. Mama ei este sora scriitoarei Sofia Nădejde şi a pictorului Octav Băncilă, iar tatăl, frate cu bine cunoscutul publicist socialist Ioan Nădejde. Venită deci dintr-o familie de oameni de stânga, Lucia Mantu se integrează firesc în atmosfera Vieţii româneşti, unde e primită cu simpatie. Interesant este că, la ea, mai mult decât la alţi apropiaţi ai cercului mai mult decât la Otilia Cazimir, de exemplu , orice tendinţă de militantism social se sublimează într-o proză de o perfectă artisticitate, cu note estetizante chiar.

În maniera lui Caragiale

Schiţele Luciei Mantu incluse în volumele Miniaturi (1923), Umbre chinezeşti (1930) şi Instantanee (1945) sunt delicate bijuterii epice: fiecare frază pare îndelung cizelată, iar imaginile, limpezi şi rotund construite, sunt rezultatul unui preţios efort de esenţializare. Scriitura e simplă, concisă, fără exces de podoabe stilistice, aluzivă şi uneori ironică. Spiritul de observaţie ţinteşte precis şi face dintr-un amănunt oarecare un mic spectacol. Scrisul Luciei Mantu