O înţelegere mai amplă a rolului cenzurii ne este permisă dacă încercăm să-i găsim locul în efortul de transformare socială pe care şi-l propune puterea politică în contextul socialismului real. Proiectul identitar comunist, de formare a unei "societăţi fără clase" şi a "omului nou", de esenţă politică, apelează la variate strategii practice de punere în aplicare. Arta şi literatura sînt destinate şi ele să participe la îndeplinirea proiectului ideologic. Funcţia lor este, în principal, de a contribui în manieră specifică (limitată) la edificarea conştiinţei omului nou, aşa cum este ea gîndită în documentele oficiale, şi de a sprijini politicile de reformare a societăţii. Nu discutăm aici inadvertenţele şi conflictele dintre proiectul teoretic şi strategiile practice, deşi sînt numeroase şi nu lipsite de importanţă. Arta şi literatura sînt subsumate unui rol strict propagandistic şi de aceea judecate în primul rînd după corectitudinea politică a conţinutului. E adevărat, li se recunoaşte un registru specific de acţiune, cel al sensibilităţii, artiştii fiind definiţi drept "ingineri ai sufletului omenesc". Monopolul puterii asupra temelor abordate, ca şi prescripţia unei "metode de creaţie" care anulează autonomia esteticului - reflexe ale controlului total asupra spaţiului social - sînt, în cele din urmă, în discordanţă cu eficienţa persuasiunii pe dimensiunea emoţională a comunicării, căci operele create în atare condiţii sînt în mare parte neconvingătoare şi, prin urmare, subreceptate. Aşa se explică, printre altele, discuţiile despre schematismul în literatură de la începutul deceniului cinci. Situaţia este interesantă, căci pune în evidenţă cum anexarea politică a cîmpului literar se soldează cu falimentul actului creator şi ineficienţa lui propagandistică, putînd descoperi aici una dintre fisurile prin care se produce recucerirea autonomiei literaturii. @N