Am urmărit în primele episoade istoria începutului Campionatului de fotbal a bătrânului continent. Privit cu reticenţă, ca o încărcare fără rost a programului echipelor naţionale, unele ţări din elită au refuzat la început participarea. Federaţia Europeană şi-a văzut de treabă şi, uşor-uşor, competiţia a prins rădăcini, căpătând chiar popularitate. Faptul că ediţia a IV-a a fost cucerită de Germania Federală, care după doi ani şi-a adjudecat şi titlul mondial, a făcut din aceasta o mare forţă.

La nivel de cluburi, cele trei competiţii europene, Cupa Cuplor, Cupa Campionilor şi Cupa UEFA (competiţie transformată din Cupa Oraşelor Târguri), luaseră amploare.

Revenind la Campionatul European, în ediţia a V-a, 1976, Iugoslavia, s-au înscris, ca şi în ediţia precedentă, 32 de reprezentative. S-au format din nou opt grupe preliminare, câştigătoarele promovând în sferturile de finală, iar la turneul final au ajuns cele mai competitive patru echipe.

Multiple surprize

în preliminarii

Din punct de vedere organizatoric, începând cu această ediţie, s-a stabilit ca din faza sferturilor de finală, cu meciurile eliminatorii, în cazul unui rezultat egal să se plice prelungirile şi loviturile de departajare.

În prima grupă, cehii sunt superiori englezilor şi portughezilor. În cea de-a doua apare o primă surpriză, Ţara Galilor profită de regresul fotbalului maghiar şi de indeciziile austriecilor şi câştigă seria. Serbia, ca ţară organizatoare ar fi trebuit să fie admisă direct în turneul final, dar a evoluat şi ea în preliminarii şi a reuşit să treacă de formaţia suedeză, care nu mai avea valoarea anilor 1958, atunci când obţinuse titlul de vicecampioană mondială. Olanda era vicecampioana mondială din 1972. Şi-a respectat blazonul şi în lupta cu Polonia şi Italia. Sovieticii, deşi învinşi clar la Dublin de irlandezi, reuşesc să se calific