E mare lucru să ajungi să sărbătoreşti 100 de ani, fie ei şi ai unui teatru. Dar şi mai impresionant este când repertoriul sărbătoresc este exact cel de la prima ridicare de cortină. Pe lângă sentimentele de emoţie şi mândrie pe care le încerci în mod inevitabil, ţi se asigură astfel şi o sensibil-amuzantă călătorie în timp.
Exact la acest lucru s-au gândit Dorina Lazăr şi Alexandru Dabija, doi directori care au marcat ultimele două decenii ale Odeonului. Aşa se face că, luni seară, la sărbătorirea celor 100 de ani de la inaugurarea frumoasei clădiri de pe Calea Victoriei (ridicată pe un lot de pământ ce-i aparţinea lui Emil Lahovary de către arhitectul Grigore Cerchez), care a purtat de-a lungul timpului mai multe nume, începând cu „Teatrul Comoedia", cum s-a numit la primul botez actualul Odeon, show-ul a constat în refacerea peste timp a primului spectacol găzduit pe această scenă în seara de 25 decembrie 1911.
Evident că această întreprindere nu a fost tocmai uşoară, iar programul nu a putut fi copiat chiar la indigo, aşa că, spre deosebire de publicul din 1911, noi nu am mai avut şansa să auzim „Marşul" din opera „Tannhaüser" de Richard Wagner, căci nu era spaţiu pe scenă şi pentru cor, ci doar „Uvertura" aceleiaşi opere interpretate de Orchestra „Universitaria" a Conservatorului bucureştean, dirijată de Alexandru Ganea.
„Prologul" lui Arghezi şi „Rapsozii" lui Victor Eftimiu
Din motive obiective, au fost sărite din program şi „comédiile" franţuzeşti „L'ami des femmes" şi „L'étrangère" de Alexandre Dumas fiul, pe care acum un secol le-au interpretat actorii parizieni ai trupei Charles Gustave Auguste Le Bargy, spre încântarea coconiţelor ambetate de amor, locul lor fiind luat de o revizitare marca Dabija a unui alt text prezentat la „lansarea la apă" a teatrului: „Rapsozii" de Victor Eftimiu. Cum între timp peste ţara şi teatrul n