Totul se plăteşte, nimic nu e gratuit. Cu toate astea, când se apropie campaniile electorale, oamenii se bucură precum copiii atunci când primesc plase cu sigle de partide, în care găsesc paste, ouă, pixuri, făină şi alte produse ieftine.

Cu o mână li se dă, iar cu alta li se ia înzecit. Bucuria cadourilor ţine pentru moment, apoi urmează acelaşi traseu: politicienii cu mulsul, talpa ţării cu datul. E un fel de politică modernă de a-şi plăti rata de contract.

În comunism, cu precădere spre sfârşitul anilor ’80, oamenii de la ţară erau obligaţi să dea la stat o parte din bunurile lor agricole. Toamna, de obicei, primarul intra în gospodării şi spunea sec: „Rata la contract!”. Oamenii scoteau din pod grâu, ovăz, fasole, umplând sacii responsabililor cu colecta. Dacă aveau doi porci în bătătură, o jumătate de porc le-o lua statul. Acum, sunt uşuraţi altfel de „avere”. Prin taxe şi impozite, prin tăierea lefurilor.

Băsescu, Boc şi toată armata de slujitori din spatele lor trebuie să-şi recupereze banii risipiţi de la buget pentru campania electorală, doar nu vor scoate lei noi de pe cardurile lor. Plasele cu cadouri electorale trebuie plătite, tonele de litri de ţuică la fel, afişele, reclamele publicitare, şpăgile. Totul trebuie decontat. Cine i-a ajutat a beneficiat de măriri substanţiale. Ce criză? Acest cuvânt e o balivernă. Aproape că e rostit ca un imn comunist la răsăritul şi apusul soarelui tocmai de cei care s-au îmbogăţit pe spinarea populaţiei.

Banii se iau dintr-o parte, cum ar fi învăţământul, şi se dau în cealaltă, cum ar fi magistratura. Dacă e chiar criză, de ce unele salarii se măresc cu 50 la sută, iar altele se reduc cu 10-15 la sută? Pentru cei de la Curte, se pot face măriri, pentru actori, inventatori şi alte categorii există aşa-zisa tehnică de „moarte lentă”. Ele trebuie desfiinţaţe, la fel ca şi