Lacunele legislative favorizante ale interceptărilor ilegale

Ca un paradox, în legislaţia naţională există cel puţin opt legi care prevăd explicit posibilitatea ascultării şi interceptării comunicaţiilor, fără a exista, însă, o lege de reglementare a regimului acestor acte de culegere a informaţiilor prin operaţiuni care restrâng drepturi şi libertăţi fundamentale garantate constituţional.

Prima reglementare juridică a posibilităţii şi modalităţilor de realizare a culegerii de informaţii prin operaţiuni care restrâng drepturi şi libertăţi fundamentale garantate constituţional, Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României, este anterioară Constituţiei din 1992, care a prevăzut temeiul şi raţiunile acestor restrângeri.

Legea nr. 51/1991, art. 13 prevedea că respectivele operaţiuni, dar şi altele pot fi efectuate în legătură cu ameninţările la adresa siguranţei naţionale expres menţionate în lege şi cu respectarea prevederilor Codului de procedura de penală. Această precizare finală din textul legii făcea, din punct de vedere juridic, imposibilă interceptarea în afara instrucţiei judiciare privind infracţiuni la regimul siguranţei naţionale şi a supravegherii procurorului, or, astfel de cerinţe presupuneau excluderea serviciilor de informaţii de la utilizarea acestei căi excepţionale de acces la informaţiile ce nu puteau fi obţinute în alt mod. Or, nu această era ratione legis . Ca şi cum cerinţa restrictivă menţionată nu ar fi existat, textul de lege s-a aplicat ilegal, de către procurori anume desemnaţi ai Parchetului General, până la abrogarea intervenită prin Art. X din Legea nr. 281 din 24 iunie 2003 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală. Ilegalitatea a fost recunoscută public, în cadrul unei sesiuni de comunicări ştiinţifice, şi de generalul magistrat Samoil Joarza, fost şef al Secţiei Parchetelor Militare di