Giovanni Papini e ceea ce se numeşte un spirit paradoxal, un neliniştit prins între contradicţii, un căutător perpetuu al sensului. A fost antinaţionalist pentru ca apoi să devină un naţionalist înfocat, a trecut de la agnosticism la catolicismul cel mai fervent, a scris o viaţă a lui Iisus (Storia di Cristo, 1921), dar şi un manual de ,diabologie" (Il diabolo. Appunti per una futura diabologia, 1953). A pus umărul la propăşirea mişcării de avangardă (suţinătorii ei s-au adunat în jurul revistei ,La Voce", fondată şi condusă de Giuseppe Prezzolini) pe care mai tîrziu a repudiat-o, iar în anii '30 a fost un adept al lui Mussolini căruia îi dedică Storia della letteratura italiana. Duecento e Trecento (1937), primul (şi singurul) volum dintr-o monumentală istorie a literaturii italiene care a rămas neterminată. Spectrul activităţii sale variază de la filosofie la critică literară şi beletristică, volumele sale ocupînd lejer vreo două rafturi de bibliotecă. O (mică) parte din cărţile sale au fost traduse şi în română, scriitorul italian fiind cunoscut la noi mai ales ca autor al lui Gog (1931) şi al romanului Un uomo finito (1912). Ultimul dintre ele, vă amintiţi probabil, face parte din reperele literare proprii pe care adolescentul Eliade le inventariază în Romanul adolescentului miop. Ceva din diatriba papiniană la adresa societăţii contemporane şi a intelectualului mediocru se regăseşte (emulaţie?) în spiritul combativ al viitorului autor al Huliganilor. Violenţa, militantismul, avîntul, azi desuete şi aproape de neînţeles, erau atunci trăsături definitorii: ,Nu accept realitatea. Nici un cuvînt nu poate exprima dezgustul meu faţă de lumea fizică, raţională, umană care m-a învins şi nu mi-a dat spaţiu şi aer pentru neobositele mele aripi". Comparaţi cu eliadescul ,există un singur debut fertil în viaţă: experienţa huliganică".

Volumul de povestiri