O mare abureală pare că se pregăteşte pentru urgentarea accesului străinilor, desigur îndeosebi vest-europeni, la ultimele resurse minerale găzduite de subsolul ţării. Operaţiunea este făcută sub stindard european şi, fără îndoială, cu blagoslovire de la Bruxelles. Se numeşte generalizarea redevenţelor europene. Redevenţa este ceea ce revine statului posesor al resurselor din exploatarea lor în caz de concesionare a exploatării sau, altfel spus, cam cu ce se alege din aceasta poporul ţării, respectiv cel care este adevăratul proprietar al resurselor. Desigur, nu există vreo echivalenţă, pentru că statul îşi poate bate joc de încasările sub formă de redevenţe şi atunci poporul nu se alege cu nimic. Dar, tot evident, dacă statul însuşi nu încasează mare lucru din redevenţe, atunci discuţia despre ceea ce ajunge la popor este lipsită de obiect!

La actualul nivel al redevenţelor, statul român nu încasează pe an mai mult de 340 milioane euro, din care vreo 80% de la exploatarea petrolului şi gazelor. Suma include ceea ce plăteşte statului român compania de stat Romgaz care încă exploatează jumătate din gazele româneşti. Aşa că, acum, din redevenţe statul român nu prea încasează mai nimic. Poporul – proprietarul resurselor – doar mila lui Dumnezeu!

Pentru a schimba realmente situaţia în domeniu, guvernul român (oricare ar fi acela) ar trebui să încerce, în cadrul unei strategii naţionale, să realizeze o valorificare a resurselor minerale existente, ceea ce înseamnă exploatarea cu mijloace autohtone a cât mai mult din disponibil şi, mai ales, prelucrarea internă cât mai elaborată a resurselor minerale exploatate. Fără adăugare de valoare în procese de prelucrare internă, resursele, oricât de valoroase ar fi în principiu, devin cadouri pentru alţii! În cazul zăcămintelor de cupru, unde filiera de prelucrare a fost distrusă, resursele exploatate