Din spate aud o intrebare, mai mult soptita: oare cei ce-si zic azi liberali si taranisti, fruntasii, au fost aici? Nimeni nu raspunde. Cimitirul saracilor de la Sighet. Atmosfera de excursie in microbuzul incomod, adunand douazeci si unu de insi veniti la tratamente la Vatra Dornei: nervozitate (scaunele sunt prea inghesuite), glume grosiere, sagetile piezise ard fara mila, te si intrebi de ce s-au inscris daca nu pot suporta, chiar de la inceput, o zi de socializare fortata. Un domn mai corpolent face scandal mare, nu incape, ghidul-sofer e nevoit sa cumpere un scaun, la Bistrita, pe care sa-l aseze pe culoar, pentru galagios. Dar acest neobisnuit ghid-sofer, „domnul profesor", spune povesti interesante, nu-si pierde cumpatul, nu intra in dialog cu certaretii. Peisaje superbe, veselie la cimitirul din Sapanta, agrementaa cu palinca (nu e de 55 grade, e numai de 52,5 grade, precizeaza calauza noastra in toate). S-a instaurat, in sfarsit, atmosfera tolerant-superficiala a excursiilor. Ne indreptam spre orasul Sighet. La intrare opreste la marginea soselei, in dreptul fostului cimitir al saracilor. Fara sa fi pregatit terenul pentru ce va urma. Abrupt, glasul ghidului nostru capata inflexiuni neasteptate. Discursul e solemn, informatia e precisa, numai verbe, fara adjective. Nu stiu cati citisera despre istoria acestui cimitir al saracilor din Sighet si despre destinatia lui ulterioara. Numai putini din autobuz erau informati. Cimitirul e situat la mai putin de 50 de metri de frontiera romano-ucraineana. Plasat la periferia orasului, in afara, era locul de inmormantare pentru persoanele fara adapost, a celor saraci, totul pe cheltuiala primariei. Asta in timpul stapanirii austriece. Dupa 1940 aici au fost ingropati cei pe care ii executau hortistii. Intre 1950-1954 in acest loc au fost rasturnati, in gropi comune, detinutii politici de la puscaria de exterminare din S