M-am intrebat adeseori ce a fost Securitatea. Caci o definitie clara a ei ca institutie nu se afla nici macar in Decretul-Lege 221 din septembrie 1948, care ii statueaza existenta si functionarea. Acolo se spune, la articolul 1, doar ca "se infiinteaza Directia Generala a Securitatii Poporului". Apoi, se arata cu ce se ocupa: lupta impotriva "dusmanilor" regimului democrat popular, dinauntru si din afara tarii, cu orice mijloace, indiferent de pret. Este deci o definitie de scoala primara, de genul "Securitate este atunci cand...".
Ce am observat, in schimb, este ca nicaieri in documentele interne ale sinistrei institutii nu apar, pe undeva, cuvintele tara sau patrie. Peste tot se regaseste, ca obiect al devotiunii ei, regimul. Securistii, acei oameni fara chip ori cu prea multe n-au aparat deci niciodata tara, cum sustin, atunci cand ies rareori in lumina spre a-si apara plasa nevazuta tesuta deasupra si imprejurul nostru (care a inceput sa se rupa pe alocuri), ci au aparat intotdeauna regimul politic. In timpul comunismului, "cu orice pret": cuvinte care au in spatele lor o suferinta greu de masurat si imposibil de rascumparat astazi.
Cuvintele isi schimba, in timp, intelesul. Uneori, intr-un mod atat de neasteptat si de pregnant, incat schimbarea acestui inteles este in sine o cotitura a destinului. Pentru mine, de pilda, atunci cand am inceput sa simt firele si conditionarile lumii din jur, securitatea era un sentiment apropiat de definitia epicureeana a fericirii si anume absenta suferintei din trup si a tulburarii din spirit. Pe la opt-noua ani, trupul meu era un animal tanar; apele maloase ale suferintei apareau arareori, ca in vis, ca si acel ghem albastru si racoros din stomac - frica, emotia. Simteam deci securitatea in copilarie doar cu semnificatia ei din DEX. Era o stare de siguranta si nu contrariul ei, inoculat in firea noastra de
