Potopul de stiri si de comentarii abătut peste "mineriada a sasea" m-a coplesit, neîndrăznind să mai spun si eu o vorbă pe tema aceasta apocaliptică, avînd un a de rutină... E ce m-a făcut să-mi aduc aminte de un reportaj scris pe vremuri la îndemnul lui Geo Bogza despre lucrătorii din adîncuri înzestrati cu o psihologie aparte. Drept să spun, efortul lor subteran, echipamentul, contactul zilnic cu surparea, explozia, cu moartea, într-un cuvînt, plus lămpasul tintuit pe fruntea lor în bezna totală si dîndu-le aerul unor fiinte fantastice, mă fascinaseră la început. De unde si un fel de romantism profesional, începînd cu proza franceză pînă la popoarele cu o traditie literară mai redusă. Sfătuit, asadar, de marele Cutreierător al Cărtii Oltului, mă dusesem si eu în Valea Jiului să văd, să mă conving... Oricît de putin s-ar crede, după ce dădusem mai întîi o raită prin preajma minelor, începusem să-i admir pe indivizii "cu mutre negre" si cu mersul lor legănat de marinari ai mărilor geologice de dedesubt.

În prima zi, după amiază, văzusem o pereche, un bărbat si-o femeie, sot si sotie, asezati într-o poiană cu iarba înnegrită. Bărbatul, un om matur, dormea dus cu capul în poala neveste-si care socotea salariul minerului, numărînd bancnotă cu bancnotă banii pe capul lui gol, zbîrlit. Era după iesirea din sut. Femeia mă văzuse privindu-i, si, crezînd că vreau să-i fur banii, îsi desteptase bărbatul, care se uitase ce se uitase la mine, si, luîndu-mi probabil măsura, se culcase la loc.

Acest reportaj al meu apărut în Gazeta literară avusese succes, în epocă, printre cititorii mai fini, lucru ce mă mirase si pe mine. Fusese mai tare chiar si decît reportajul pe care-l scrisesem după ce mecanicul sef al rapidului Bucuresti-Cluj mă luase la bordul locomotivei ca ajutor, experientă ce avea să poarte titlul: Cum am devenit fochis