Despotul comunist al României, Gheorghe Gheorghiu-Dej (1901-1965) a fost un stalinist înăscut, marcat de dureroase complexe de inferioritate, înainte de toate în raport cu mai vechii membri ai PCR si cu alti lideri din miscarea comunista mondiala. Nu a fost un cominternist prin educaţie, precum Ana Pauker, Iosf Chisinevschi şi Petre Borilă, ci prin vocaţie. Nu stiu cand si-a descoperit vocatia de criminal, dar a stiut sa o dezvolte pana in pragul perfectiunii.
La ce bun ne mai ocupam de asemenea personaje gen Borila si Rautu, se intreaba o jurnalista? Le ce servesc asemenea exercitii istrico-politice, la ce serveste memoria in general? In virtutea unei asemenea logici, istorica franceza Annette Wieworka nu mai scria cartea ei magistrala despre Maurice Thorez si sotia sa, Jeannette Vermeersch, iar regretatul istoric italian de origine rusa, fostul disident Viktor Zaslavsky renunta la a scrie exceptionalul studiu despre Palmiro Togliatti si comunismul sovietic. Ne ocupam doar de ultimul spectacol de teatru, de ultima premiera de film. Eu unul voi continua sa ma ocup de elitele comuniste. Ma bucur ca o fac si cercetatorii mai tineri, intre care cei care au contribuit la volumul coordonat de Stefan Bosomitu si Mihai Burcea, “Spectrele lui Dej. In cursiuni in biografia si regimul unui dictator,” aparut la editura Polirom in 2012 sub egida IICCMER (volumul are la baza comunicarile dintr-o conferinta pe acest subiect care a avut loc in septembrie 2011 si beneficiaza de un dens studiu introductiv semnat de profesorul Dennis Deletant).
http://www.polirom.ro/catalog/carte/spectrele-lui-dej-incursiuni-in-biografia-si-regimul-unui-dictato-4775/
Fostul proletar devenit revoluţionar de profesie, avea o capacitate unică de a manipula relaţiile dintre colaboratorii săi. Detesta intelectualii, dar ştia cum să-i ademeneasca, în unele cazuri chiar să-i seduca (Mihai
