Gena vietii este, in ultima instanta, la fel de puternica si de irepresibila precum cea a mortii. Tensiunea ireconciliabila dintre ele asigura, pesemne, echilibrul fiintial al umanitatii. Intr-o vara a anilor 70, cind nu eram altceva decit un pionier (de scoala primara), am plecat, foarte increzator in viata si in valorile ei, in vacanta cu parintii mei si cu o familie prietena. Faceam acest lucru anual si e oarecum surprinzator ca mi-a ramas acel august atit de puternic intiparit in memorie. Motivatia se leaga, probabil, de revelatia infantila prilejuita, la un moment dat, de respectiva experienta. Chiar in prima seara a sejurului nostru montan (la Bicaz), tatal meu si fostul lui coleg de facultate (capul celeilalte familii de drumeti) hotarira abrupt o iesire (exclusiv adult-masculina) la ceea ce ei numisera "o ora" de "contemplare" a barajului si retraire - narativa - a universului lor studentesc. Zis si facut. In mod straniu insa, "ora" de admiratie a entuziasmului comunist (infiltrat in peretii terifianti ai constructiei) se dilata monstruos, capatind, cel putin in mintea mea scolara - nededata inca la ritmurile biologiei postmoderne -, dimensiuni seculare. Mamele (si ele foste colege de facultate) isi vazusera, la rindul lor, de treaba, disparind, cu seninatate, in interiorul vegetatiei carpatice, iar eu fusesem nevoit sa accept compania unui baietel cepeleag si ochelarist (mai mic cu un an decit mine) cu care dezvaluiam, pe masura trecerii timpului, foarte rare si inconsistente afinitati. Retin ca lecturase (deja) Romanii supt Mihai Voevod Viteazul (de care eu - jenat! - nici macar nu auzisem) si incerca sa localizeze semne de batalii "razesesti" prin noroiul padurilor potociene. Intr-un interval relativ scurt, am ajuns la disperare. Mi se parea ca parintii, in diabolica si mutuala conspiratie, ne abandonasera, decizind, poate, sa fuga din tara si sa inceapa o