Un copil adună de pe la gunoaie mai multe cartoane pe care le leagă unul peste altul. Se opreşte în dreptul unei clădiri, înţeleg că este o şcoală, pune grămada de cartoane lângă uşă, se urcă pe ea şi se uită cu jind la ce se întâmplă în interior. Apare o doamnă învăţătoare care îl ia protector de umeri şi îl duce în clasă, iar acolo primeşte o carte şi un pix sau creion. Concluzia „şi ei (romii) au dreptul la educaţie”.
De acord. Adică nu cred că şi-a pus cineva problema să nu le dea voie să înveţe (e o reclamă reală după un caz închipuit). Altă reclamă. O clădire, undeva, departe. Ca să ajungă la ea, nişte mogâldeţe merg mult pe jos, prin ger, prin zăpadă, chiar prin pădure, trei, patru, opt kilometri. Nu e nici un mijloc de transport. Au de ales: merg pe jos la şcoală (cu riscul să-i mănânce lupii), căci o şcoală e clădirea aceea, sau stau acasă. Adică, eşti pe cale să-ţi deschizi orizontul sau să ţi-l închizi (e o reclamă închipuită, după cazuri concrete). Că sunt multe localităţi unde nu există microbuz şcolar, cui îi pasă?! Că s-au închis anul acesta multe şcoli şi copiii sunt nevoiţi să trăiască zi de zi un coşmar (indiferent de etnie), cui îi pasă?
Sunt întrebări concrete care reclamă bun-simţ.
Un copil adună de pe la gunoaie mai multe cartoane pe care le leagă unul peste altul. Se opreşte în dreptul unei clădiri, înţeleg că este o şcoală, pune grămada de cartoane lângă uşă, se urcă pe ea şi se uită cu jind la ce se întâmplă în interior. Apare o doamnă învăţătoare care îl ia protector de umeri şi îl duce în clasă, iar acolo primeşte o carte şi un pix sau creion. Concluzia „şi ei (romii) au dreptul la educaţie”.
De acord. Adică nu cred că şi-a pus cineva problema să nu le dea voie să înveţe (e o reclamă reală după un caz închipuit). Altă reclamă. O clădire, undeva, departe. Ca să aj