Fiu al handbalistei Maria Popa, vicecampioană mondială în 1973, în Iugoslavia, Alex Manta și-a dorit dintotdeauna să cunoască bucuria victoriei. Iar medalia de bronz la CM de juniori a rămas, din păcate, cel mai frumos moment al carierei sale la loturile naționale. În vârstă de 33 de ani, jucătorul de linia a treia și-a anunțat retragerea. Alin Petrache, președintele FRR, speră să-l facă să se răzgândească.
Mult mai matur decât în urmă cu un deceniu, când refuza să mai vină la națională, bucureșteanul a rămas la fel de clar în mesaj. ”Este un moment foarte frumos pentru mine și colegii mei. Echipa națională a fost prezentă la toate turneele finale ale Cupei Mondiale. Din păcate, am avut mari emoții pentru că, în loc să construim, noi, românii, lăsăm lucrurile așa, la voia întâmplării. Pierdem generații de rugbyști și e păcat! Ne-am făcut viața grea după Cupa Mondială din 2007. N-am tras învățăminte. Meciurile cu Uruguay au fost foarte dure. Ar trebui tras un semnal de alarmă. Naționala de rugby nu trebuie să joace cu Uruguay-ul, ci cu marile națiuni. Respect această echipă, însă nu trebuie uitat că acum trei-patru decenii ne luptam de la egal la egal cu Franța, cu Scoția, cu Țara Galilor, iar Italia era mult sub noi”, a spus jucătorul de linia a treia care, alături de Sorin Socol, a făcut parte din ”Generația Brescia 1996”.
Autor a două eseuri în ”dubla” cu Uruguay-ul, câte unul în fiecare meci, Manta rămâne modest: ”Nu am fugit după eseuri. A fost o reușită colectivă. Sunt fericit că am câștigat și atâta tot. Este pentru prima oară când văd la București un public atât de cald, atât de aproape de noi. La Iași, în 2002, la meciul cu Spania care ne-a calificat la Cupa Mondială din 2003, am mai avut asemenea spectatori”.
Legitimat la Lyon, în Pro D2 (liga a doua din Franța), Manta a revenit la echipă duminică. ”Nu avem timp să sărbători
