Mărturisesc că, acum ceva vreme, nu-mi închipuiam că alegerile din 2009 vor fi dominate de atâta patimă şi mai ales de ură. Nu chestiuni economice fundamentale, nu planuri pentru restructurarea statului sau a instituţiilor au determinat, în fapt, opţiunile majorităţii publicului, ci decizia pasională de a fi pro sau anti Băsescu.
E adevărat că Băsescu nu e un om care să lase indiferent pe aproape nimeni, dar declanşarea atâtor sentimente contrare nu-i poate fi numai lui imputată. S-ar părea, în orice caz, că, o dată la aproximativ 20 de ani, societatea românească, pentru a-şi exorciza frustrările acumulate, are nevoie de un exerciţiu de ură şi de ponegrire deşănţată ură de sine, poate, mai degrabă pe care o revarsă asupra unui personaj public notoriu. În 1990, ura se revărsa asupra lui Corneliu Coposu, a altor lideri ai opoziţiei sau a participanţilor la Piaţa Universităţii. Astăzi, ea s-a focalizat pe persoana preşedintelui reales, dar şi pe aceea a unor susţinători ai săi. Geoană şi Antonescu pot fi dispreţuiţi, dar să recunoaştem: nimeni nu-i poate urî. De acest ultim privilegiu se bucură numai Băsescu.
Dar lucrul cel mai straniu nu este patima publicului, ci aceea a politicienilor. De la ei te-ai fi aşteptat, odată trecută campania electorală, la raţionalitate şi pragmatism. Or, văzând la televizor chipul resentimentar al lui Crin Antonescu, prezent la Cotroceni la discuţiile cu şeful statului, auzindu-i frazele casante, ce vădeau îngâmfare şi ură, m-am îngrozit.
M-am îngrozit, pe de altă parte, dându-mi seama că istoria cu fraudarea alegerilor lansată de Geoană a fost nu doar un calcul pentru a nu demisiona, aşa cum promisese în caz de eşec, ci expresia autentică a pasiunii unui om care îl urăşte pe cel pe care îl consideră a fi fost cauza umilirii sale. La ură s-a răspuns, dacă nu tot prin ură, măcar prin dispreţ înfumurat: PD-L, c
