Steaua este la vale rău de tot. Afirmaţia nu are suport neapărat în rezultatele echipei, în ratarea obiectivelor acestui an competiţional sau în plutirea spre zona de mediocritate a clasamentului.
Uneori se mai întâmplă ca perioadele negre din parcursul unei echipe să fie doar o chestiune de soartă, se mai întâmplă ca ghinioanele să se lege între ele. De această dată, însă, nu mai poate fi vorba despre deficitul de şansă. Criza Stelei este profundă, are istorie şi, din păcate, pare să aibă şi viitor durabil.
Pentru a înţelege într-adevăr ce se întâmplă la echipă trebuie să acceptăm ideea că de ani buni Steaua nu mai respiră independent. Din momentul în care Gigi Becali şi-a trecut clubul pe lista sa de proprietăţi, Steaua a devenit o jucărie căreia patronul îi învârte cheiţa după cum îi sunt capriciile.
Şi cum capriciile unui individ care nu a avut jucării în copilărie fac deseori reclamă bună caselor de glumeţi, tot aşa şi Steaua rătăceşte uneori în neant. Gigi Becali a fost îmbăiat într-o scăldătoare norocoasă. Cel puţin aşa părea până cu ceva timp în urmă. A făcut banul cu o uşurinţă ieşită din comun şi cu aceeaşi uşurinţă l-a şi cheltuit.
Chiar dacă nu a fost el un consumator fruntaş de antinevralgice, chiar dacă nu a pierdut timpul stând prea mult pe gânduri, treaba i-a mers. I-a mers o bună bucată de vreme şi la Steaua. El a fost cel care a generat creşterea preţurilor la transferurile interne, cel care a stopat exportul crudităţilor din fotbalul românesc şi tot el a plusat în contractele jucătorilor cu sume care au stârnit concurenţa.
Aceste începuturi benefice fotbalului, până la un moment dat, nu au urmat o strategie anume. Steaua a fost pur şi simplu accesoriul cel mai de preţ din garderoba acestui fudul fără cusur. Dar cum fudulul mai este uneori şi destul, reversul faptelor bune nu a întârzia
