România pare să fi redevenit de la o vreme încoace un spațiu al confuziei. Indivizi certați cu legea, cu morala comună, cu bunul simț dau lecții oricui și oriunde, fără niciun fel de menajamente.Vremea lor, care părea apusă, s-a reîntors în forță. Orice om rațional se află în dilemă dacă să răspundă sau nu atacurilor imunde. Un rege-filosof spunea cândva: „Nu răspunde nebunului după nebunia lui, ca să nu semeni şi tu cu el. Răspunde însă nebunului după nebunia lui, ca să nu se creadă înţelept“. (Proverbe, 26: 4-5)

În numărul pe luna octombrie 2013 al re­vistei Clipa, Ioan Scurtu a publicat un ar­ticol intitulat Locul şi rolul Arhivelor Na­ţionale în sistemul instituţional al Ro­mâ­niei. După ce în prima parte își prezintă realizările din vremea în care s-a aflat în fruntea acestei instituții (1991-1996), în cea de-a doua parte, mult mai extinsă, se ocupă de perioada 2007-2012 a aceleiași ins­tituții, ani în care responsabilitatea con­ducerii mi-a aparținut și pe care el îi con­sideră „o paranteză“ în istoria instituției.

Omul, profesia și funcțiile sale (administrative)

Autorul și-a construit articolul punând în opoziție mandatul său, când ar fi prevalat spiritul „constructiv“, cu mandatul meu, pe care îl încadrează în cel al „demolării“. De altfel, Scurtu scrie despre „spiritul de­molator“ care s-ar fi manifestat în Ro­mâ­nia, aruncând în deriziune (utilizând în­tot­deauna ghilimelele) convingerile și prac­ticile democratice ale societății civile, care a încercat distanțarea explicită de regimul comunist și de practicile lui instituționale.

Ioan Scurtu utilizează o tehnică învățată bi­ne înainte de 1989: amalgamul. Aduce îm­preună fapte care nu au o legătură între ele, ba, mai mult, atribuie responsabilități cui și când nu trebuie. Pentru el, po­si­bi­li­tatea ca oamenii să fie autonomi in­te­lectual, să fie responsabili, să