Cerul era plumburiu şi nori apoşi veneau dinspre Staten Island. Era puţin probabil că o s-o întîlnesc în după-amiaza aceea. Şi, unde?, tocmai în Central Park. Acolo îmi plăcea mie să mă refugiez cînd eram supărat. Stările mele nu aveau nici o legătură cu meteorologia, eram doar un bărbat în toată firea. Fumatul interzis mai peste tot în acest New York supus tuturor constrîngerilor de Rudy Giuliani mă irita îngrozitor. Ce treabă are primarul cu viaţa mea? Cu sănătatea mea, bună sau proastă, nu putea face nimic. Sau o făcea aiurea, în orice caz, nu-l poţi obliga pe fiecare dintre noi să trăiască, dacă el vrea să crape. Well, se mai întîmplă să ai zile mai proaste, cînd nu-ţi iese nimic sau toate sînt pe dos. Mai spargi şi o ceaşcă de cafea sau îţi pătezi pantalonii cu ketchup. Eram certaţi de cîteva zile. Eu stăteam pe o bancă în dreptul Rezervorului, cu faţa spre Dakota Building, de pe Amsterdam Ave, acolo unde a fost împuşcat John Lennon (nu-mi iese nici azi din cap moartea lui stupidă), şi urmăream păsările care se plimbau alene de-a lungul şi de-a latul apei. Lebede, raţe, pescăruşi care se tot agitau fără noimă. Parcă ar fi presimţit ce va urma. Ce să urmeze? Orice era posibil. Sau nimic. Ca de atîtea ori cînd ai impresia că viaţa îşi va schimba cursul şi vei începe să trăieşti din nou mai altfel. Cum? Hm, greu de dat un răspuns, nu poţi fugi de tine tot timpul. Sau să te ataşezi de necunoscuţi întîlniţi pe stradă sau la Pizza Hut. E complicat şi acolo unde credem că e simplu. Simplu? Nu ştiu ce este aia. Ce bine să poţi fuma în voie! E minunat în Central Park. Uneori. Vrei să fugi de tine însuţi şi te ascunzi printre alţii. Ai impresia că, tot plecînd undeva, se şi schimbă soarta lumii. Nu se schimbă. Sau se schimbă. Drăguţă cucoana asta roşcată şi cu doi copii. Parcă ar fi o profesoară la vreun college din Manhattan. Poate a venit în vizită la sora, ea l