Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie nu-mi place să merg la medic. Iar când vine vorba despre medicul de familie, reţinerea pe care o am este cu atât mai mare. Sentimentul acesta s-a creat în timp, în urma mai multor păţanii, nu neapărat personale, prin care au demonstrat că nu doar pregătirea profesională, ci şi atitudinea unora lasă de dorit.

Cu siguranţă nu este plăcut să ai de-a face, cât e ziua de lungă, cu oameni suferinzi, care se tânguiesc, cu copii bolnavi şi smiorcăiţi. Dar de aici până la a-i trata cu superficialitate pe indivizii de pe a căror spinare vine leafa – că, deh, medicii de familie sunt plătiţi per capita, de a fi mai concentrat asupra butonării telefonului mobil decât asupra pacientului ar trebui să fie cale lungă. Ca să nu mai amintesc de atitudinea tot mai des întâlnită de a prescrie antibiotic indiferent dacă afecţiunea o impune sau nu, în special atunci când vine vorba despre un copil. Ori de ignoranţa vizavi de modul de administrare a unor medicamente, pe care le trec pe reţetă în disperarea de a se bucura de beneficiile pe care le oferă producătorii din domeniu.

Aşa se ajunge în situaţia în care sistemul imunitar al pruncului este dat peste cap, când în caz de boală severă care chiar cere tratament cu antibiotic, corpul copilului reacţionează foarte greu ori chiar deloc la medicamentele pe care le primeşte.

Sunt convinsă că nu toţi medicii de familie intră în oala asta. Cunosc doctori disponibili chiar şi în afara programului, în cazul în care situaţia o cere, cu adevărat preocupaţi de soarta pacientului, care înţeleg că în anumite situaţii, amânarea consultaţiei pe o altă zi, când agenda încărcată a medicului permite, nu este o soluţie inspirată pentru cel aflat în suferinţă.

Un alt aspect deloc de neglijat şi de-a dreptul frustrant pentru pacientul căruia i se reţin lună de lună contribuţiile la asigurările de să