Sînt momente în viaţă care îţi creează un sentiment cel puţin bizar, acela că timpul s-a oprit. Fie că ai atins un nivel al plenitudinii fericirii, fie că, dimpotrivă ai simţit în cerul gurii, şi apoi picurînd în suflet, gustul amar al durerii. "Să mori, să dormi..." spune Hamlet în celebrul monolog. Vlad Mugur a murit dormind. Pe 22 iulie, exact la o lună după avanpremiera de la Cluj cu Hamlet, exact la o lună după împlinirea vîrstei de 74 de ani. Nici prin cap nu-mi trecea că-l văd atunci pentru ultima oară. Nici prin cap nu mi-a trecut, cu două zile înainte de sfîrşitul lui, cînd m-a sunat, că îl aud şi că vorbim pentru ultima dată. Poate mai mult ca niciodată, în ultima lună Vlad Mugur a fost foarte prezent, şi aproape zilnic, în discuţiile pe care le-am avut despre Hamlet-ul lui, în invocările prietenilor foarte dragi, în telefoanele cu cei de la Teatrul Naţional din Cluj care-i duceau dorul, în cronica-scrisoare extraordinară a Martei Petreu din Apostrof, în strădania ei şi a profesorului Ion Vartic de a publica un volum dedicat regizorului în biblioteca revistei, în visele surprinzătoare ale unora şi altora, mai mult sau mai puţin apropiaţi. A dat roată prin minţile şi sufletele noastre. Ne-a bîntuit existenţele, fascinate, mereu, tocmai de existenţa lui tumultoasă. Vitalitatea şi forţa ultimului său spectacol, motoarele uriaşe ale acestei montări nu ne dădeau voie să ne gîndim, deloc, că, prea curînd, "Meşterul" nu va mai fi. Că, prea curînd, spiritul său, mintea lui extraordinară, umorul său, cinic uneori, patima faţă de teatru şi de valori, alintul plin de farmec şi de paradoxuri, prietenia lui specială vor dispărea. Îşi vor topi contururile din lumea asta. Obsesiile(obsesia perfecţiunii) şi îndoielile unui mare artist, poveştile lui cu tîlc au fost lecţii de teatru, de viaţă. Piese mari, în mîna lui, îşi recăpătau sensurile majore, semnificaţiile rel