Cu trei secole în urmă, Biserica greco-catolică (BGC) apărea ca o comunitate răsăriteană dornică să accepte autoritatea Papei pentru a-şi promova - socialmente - credincioşii mereu năpăstuiţi. Pe seama respectivei Biserici s-au format, cu timpul, felurite clişee. De pildă: se acceptă că BGC a fost prima instituţie românească în comuniune cu o instituţie occidentală. Sau că elitele sale au generat curentul latinist, atît de important în metabolismul intelectual, moral şi politic al Marii Uniri de la 1918. Prin Şcoala Ardeleană, Roma perenă a revenit în Transilvania, dar şi peste munţi, unde identitatea românească se dizolva, ca un soi de cruton arheologic, în ciorba turco-fanariotă. Se mai ştie, iarăşi, că BGC a fost desfiinţată abuziv, printr-un decret de inspiraţie stalinistă: era prea legată de lumea liberă pentru a fi pe placul unui sistem totalitar asiatic. Opinia publică omagiază, pe bună dreptate, eroismul sacrificial de care au dat dovadă episcopii greco-catolici: spre deosebire de mulţi alţi lideri creştini, ei au preferat mitrei puşcăria. În fine, am asistat cu toţii la manifestarea postdecembristă a unei BGC ieşită din catacombe... Această ultimă perioadă s-a soldat cu un bilanţ amestecat: decretul samavolnic a fost abrogat, s-a reconstituit ierarhia, Papa a numit la vedere un cardinal (care fusese deja ales in pectore), în vreme ce relaţiile dintre minoritatea greco-catolică şi majoritatea ortodoxă s-au degradat, prilejuind campanii de presă ostile, reproşuri maniheiste, diabolizări simetrice şi partizanate culturale deopotrivă păgubitoare. BGC a devenit arena de răfuială dintre trecut şi prezent, dintre Răsăritul "putred" şi Apusul "imaculat" etc. Pe teren, s-au produs evoluţii la fel de patetice. A început bătălia pentru recuperarea patrimoniului greco-catolic, pe care statul comunist îl "oferise" Bisericii Ortodoxe Române. Cîteva zeci de biserici