Prima dată am ajuns în oraşul de pe colinele cretoase prin 2002. Deşi se afla la o distanţă de doar 65 de km de graniţă, simţeam că e o călătorie importantă.
Pe atunci încă mai auzeai bulgăreşte, nu româneşte ca acum cînd Balcicul a fost colonizat în întregime. Te chinuiai prin semne şi, uitîndu-te în ochii prietenoşi ai ospătarilor, îi făceai să înţeleagă că vrei să mănînci nişte hamsii prăjite.
Alte vremuri, asta e clar. Unele lucruri s-au schimbat iremediabil. Pe malul betonat al mării, invadat în urmă cu nişte ani de terase colorate, modeste şi improvizate, s-au contruit hoteluri. Multe dintre locuri sînt azi dichisite (într-o seară, în timp ce mîncam nişte scoici gustoase, şi vinul se răcorea în frapieră, chelnerul mi-a adus şi o păturică). Un amestec de mitocăneală, kitsch zgomotos şi lucruri plăcute e azi faleza de la Balcic. După vreo două nopţi în care ne-au duduit în cap başii explozivi ai manelelor lor (chalga) – deh, weekend-ul e o treabă serioasă şi la fraţii bulgari –, am intrat în Palatul Reginei Maria. Vorba vine palat, pare mai degrabă o casă mare dar uluitor de simplă, caldă şi prietenoasă, fără nimic ostentativ. Grădinile mi se par, văzute a patra sau a cincea oară, şi mai spectaculoase. Un colţ de rai verde, suspendat deasupra mării, în aerul încins al Balcicului.
Am luat-o apoi pe străduţele în pantă din oraşul vechi, neinvadat de turişti. Am urcat şi-am coborît pe scările care duc spre pîlcurile de case ascunse în vegetaţie. S-a construit mult, alandala, dar locul tot mai păstrează un farmec discret. Am căutat casele desenate de Henrietta Delavrancea rămase în picioare. Toate au ceva ţărănesc şi mediteranean în liniile lor. Un fel de “luxe, calme et volupté”…
Dacă vreţi să vă faceţi o idee despre Balcicul de altădată, căutaţi poze. În casa lui Ion Pillat, desenată de aceeaşi Henriette Delavrancea, acum e un restaurant. C
