"Nu mişcă nimeni, până nu zice preşedintele", acesta era răspunsul pe care, de obicei, îl primeai, în urmă cu un an, când te interesai cum va acţiona PD-L într-o anumită situaţie. Iar încremenirea dura până uitai ce ai întrebat, partidul de guvernământ părând că funcţionează atemporal, în slabă legătură cu contextul politic, în care erau bine ancorate Executivul şi Administraţia Prezidenţială. De vreo câteva luni încoace însă, PD-L se mişcă vioi, dar în direcţia contrară celei indicate de Traian Băsescu. I-a cerut să-i ridice imunitatea Monicăi Iacob Ridzi şi nu a făcut-o. Să pună o conducere nouă şi s-a ales cu un curent de opoziţie, structurat în jurul vechii gărzi. Să nu cadă în plasa populismului, dar guvernul e gata să cedeze sub presiunile venite din interiorul partidului.
Să-l dea pe deputatul Dan Păsat pe mâna DNA, dar PD-L l-a apărat din toate puterile. A fost afrontul suprem, marea sfidare publică, fiindcă venea imediat după întâlnirea preşedintelui Băsescu cu grupurile parlamentare pedeliste, în care îl ridicase pe împricinat în picioare, invitându-l "să facă un bine ţării" şi să renunţe la imunitate. Dacă pedeliştii s-au coalizat în jurul unui venetic cercetat pentru şantaj, ce aşteptări să mai aibă de la ei?! Traian Băsescu îşi răspunde singur: niciuna.
Şi viceversa este valabilă însă, nici pedeliştii nu-şi mai pun speranţele în preşedinte. Sondajele îl dau la egalitate cu partidul sau chiar în urma acestuia, aşa încât principalul său rol - acela de locomotivă electorală - s-a dus. Alta le-ar fi atitudinea dacă Traian Băsescu ar avea 40-50 la sută în măsurătorile preelectorale, iar partidul doar 15-16 procente, de câte dispune la ora actuală. Ştiind că prin implicarea sa în campania electorală ar putea ridica partidul, cum, de altfel, a mai făcut-o, mulţi dintre aceia care, astăzi, mărşăluiesc de capul lor ar sta, cuminţi, în front.
