Războiul etichetelor dintre bucureşteni şi locuitorii din partea de nord-vest a ţării datează de când România era împărţită în regiuni. Pentru ei, bucureştenii sunt nişte „Mitici” lipsiţi de maniere, desprinşi parcă din schiţele lui Caragiale.

De departe cea mai cunoscut etichetă atribuită de către ardeleni, şi bănăţeni bucureştenilor este cea de „mitică” sau „miticii”. Mai exact, Mitică este un personaj de ficţiune pe care Ion Luca Caragiale l-a făcut cunoscut cititorilor săi pentru prima dată într-o schiţă din anul 1900.

„Mitică este bucureşteanul par excellence. Şi fiindcă Bucureştii sunt un mic Paris, şi Mitică, se-nţelege, este un mic parizian. El nu e nici tânăr, nici bătrân, nici frumos, nici urât, nici prea-prea, nici foarte-foarte; e un băiat potrivit în toate; dar ceea ce-l distinge, ceea ce-l face să aibă un caracter marcat este spiritul lui original şi inventiv. Mitică este omul care pentru fiecare ocaziune a vieţii găseşte un cuvânt de spirit la moment, şi pentru asta simpaticul parizian al orientului este foarte căutat şi plăcut în societate. (...) Mai cu seamă pe provinciali, micul nostru parizian îi epatează cu verva lui scânteietoare".

De unde vine termenul „mitic”?

În istorie există mai multe variante atunci când vine vorba de naşterea etichetei de mitic. Unii istorici susţin că denumirea vine de la Sfântul Dumitru, patron al Bucureştiului. De la Dumitru, se trage prescurtarea Mitru, din care a derivat Mitică şi apoi stereotipul de „Mitic” sau „Miticii”.

Alţi istorici pun „miticul” pe seama lui Caragiale. „Eu nu prea cred că de la Sfântul Dumitru vine această etichetă, într-adevăru este o variantă. Însă, termenul a prins viaţă din schiţele lui Caragiale, în jurul anului 1900. Mitică era un personaj tipic pentru clasa socială medie, repezit, petrecăreţ, un adevărat reprezentant al mahalalei”, explică istoricul Dan Falcan