Prea putini stiu ce poet extraordinar se ascunde in cartile semnate: Ioanid Romanescu. Pentru a afla, nu exista decit o cale: de a le citi. Nu-mi amintesc cum l-am cunoscut pe Ioanid Romanescu. Oricum, legenda lui circula inaintea poeziei sale. Se zvonea ca haladuieste noaptea prin tirg, cintind la trompeta. Mai era si legenda Vaporului, o camera cu cinci pereti, unde se intilnea boema studenteasca a vremii: George Balaita, Stelian Baboi, Constantin Liviu Rusu, Cristian Simionescu, Virgil Cutitaru, Ioanid, desigur. Lui Ioanid, iubitele ii deveneau sotii, sotiile ii deveneau iubite. La Bacau, in redactia "Ateneului", unde lucra prin anii '65-'70, mi-a prezentat-o pe prima lui sotie. Apoi, la Iasi, peste vreo zece ani, mi-a prezentat-o pe a doua, iar peste alti zece ani - pe a treia. Cu ultimele doua a convietuit pasnic si impartial. Inclusiv ele inde ele. Ne-au apropiat pasiunile comune: poezia, sahul, poate si predispozitia boemiei. Dupa experienta bacauana - nu prea fericita - a revenit la Iasi. Ii placea sa spuna ca a fost angajat femeie de serviciu la Casa de Creatie. In realitate, era metodist muzical. Faptul ca Ioanid cinta la trompeta era mai mult legenda, decit adevar. Cind implinea 50 de ani, am convenit sa-i iau un interviu, pentru revista "Cronica". M-a primit la el acasa, unde fusesem de nenumarate ori, la niste agape sahistice prelungite. Ei bine, in acea zi, cind a deschis usa, am ramas bujbe: Ioanid, pus la costum, camasa alba si cravata, parea intolit pentru a merge la un spectacol, nu spre a se intilni cu mine. "Pleci undeva?" l-am intrebat. "Nu, Nicolasa, m-am pregatit pentru intilnirea cu tine. Pentru interviu, batrine! Pai ce! Doar nu sintem mereu hahalere, batrine, trebuie sa ne respectam, mai ales cind vorbim de poezie". Pina a trece la interviu, mi-a aratat mai intii colectia de undite - o adevarata comoara: avea undite din Germania, din Japonia