Mi-a fost dat să citesc zilele acestea o excelentă teză de doctorat. Tema era de istorie a arhitecturii, aşa că nu prea eram la mine acasă şi detaliile mă lăsau mai degrabă rece. Dar dincolo de acestea se afla însă o adevărată lecţie de istorie recentă. M-am pomenit exclamînd de unul singur da, da, aşa e! da, bineînţeles! Motivul bucuriei mele nestăpînite îl constituia o operaţiune cît se poate de abstractă şi academică, în aparenţă, pe care am putea-o numi, pe scurt, periodizare istorică. Ce-i de jubilat la aşa ceva, vă puteţi întreba? Ei bine, este!
Urmărind avatarurile temei sale, materializată în planuri, construcţii şi politici urbane, autoarea (Adriana Diaconu) trecea cu un firesc fermecător peste epoci, perioade şi evenimente, demonstrînd cît se poate de convingător continuităţi acolo unde „ştim“ că trebuiau să fie fracturi şi diferenţe acolo unde este „evident“ că trebuiau să se afle similarităţi, dacă nu chiar identităţi: tipul acesta de proiect urban nu a fost inventat de comunişti, ci a existat mult înainte, tipul acesta de construcţii nu a fost importat de la sovietici, ci preluat de la Antonescu (după ce o vreme a fost diabolizat), schimbarea asta de macaz în urbanism nu a avut loc o dată cu moartea lui Stalin, ci independent de aceasta şi pentru cu totul alte motive etc. Pe scurt, doctoranda îmi confirma cu argumente înşirate cu migală şi precizie ceea ce îmi doresc din totdeauna să cred, şi anume că nici măcar războiul şi venirea comuniştilor sau Revoluţia din decembrie 1989 nu au rupt societatea românească în mod categoric într-un înainte şi un după, că nu avem trei Românii în mai puţin de un secol (interbelică, comunistă şi de piaţă), că Stalin sau Ceauşescu se înscriu, chiar şi ei, într-o durată lungă care îi depăşeşte, că visul modernist şi cel naţionalist (care uneori se confundă) traversează epoci şi regimuri ca un fel de Mărie cu altă