Într-un capitol din Omul fără însuşiri, Musil descrie felul în care, pe nesimţite, în societate se acumulează nemulţumiri, tensiuni care, treptat, se acutizează şi duc la starea de război. Nimeni nu poate spune cînd se produce declicul, dar tonul discuţiilor se tot ridică, anumite teme devin recurente, oamenii devin tot mai arţăgoşi, adversităţile se transformă în duşmănii iar pentru un observator atent, ca matematicianul lui Musil, evoluţia e limpede şi nu lasă loc de îndoială. Cam aşa ceva cred că se petrece acum, la noi, în legătură cu şcoala. Toată lumea e furioasă. Toţi au ceva de împărţit cu profesorii, cu educatorii. Toţi se pricep, toţi ştiu ce ar trebui făcut. De fapt, ce nu ar trebui făcut. Aici e simplu. Trebuie descongestionat, fireşte. Dar ce e în plus în programele şcolare? Păi, nu e evident? Tot ce e greu pentru fiu-miu! Dacă se împotmoleşte la gramatică, e clar că e prea multă gramatică, şi prost făcută, că nu mai înţelege nimeni nimic, adică am ajuns să stau toată duminica să-l învăţ nenorocitul ăla de complement, că nu se mai termină cu complementele astea şi copilul nu pricepe, că şi la şcoală – ora e de patruzeci şi cinci de minute, profa o face de treizeci – cînd să înveţe copilul? Şi cîte teme să facă? Pe vremea noastră nu era aşa, aveam timp, mai citeam o carte – mai toţi cei care deplîng starea de jalnică incultură a noilor generaţii nu citesc nimic, că n-au timp, dar la ei e normal, că muncesc pe brînci pentru banii ăia, dar copiii, dacă nici acum, cînd au timp, nu citesc, atunci cînd? Aveam timp, aşa e, că nu ne uitam la televizor şi nu ne jucam la calculator şi învăţam şase zile pe săptămînă, nu cinci – îndrăznesc timid. Nuuu, că nu se uită mult la televizor, doar seara, pînă pe la miezul nopţii, nu mai mult. Şi, oricum, noi făceam sport mult. Făceam pe dracu ghem, îmi vine să spun, cu gîndul la orele de sport chiulite intensiv în l