Oare câţi români, întrebaţi care sunt filmele lor româneşti preferate, ar numi Valurile Dunării, bijuteria lui Liviu Ciulei şi Titus Popovici din 1959?
Premierul Chinei a făcut-o. Domnul Li ne-a spus că Valurile Dunării a rămas în mintea şi sufletul oamenilor din China. Majoritatea românilor mai tineri de 40 de ani n-au văzut acest film. Şi dacă li s-ar propune să-l vadă ar spune că e un film vechi, n-am timp să le văd nici pe astea noi. Între cei de vârsta mea care l-au văzut, ar refuza să-l vadă aceia care-l etichetează drept „film cu comunişti şi cu 23 August”. Şi sunt şi unii, indiferent de vârstă, care nu se uită la filme româneşti din principiu, pentru că toate sunt proaste.
Subsemnatul am văzut Valurile Dunării de cel puţin 10 ori, cu ochi de cinefil, nu de filmolog. De pe această poziţie, încerc să le explic tuturor categoriilor de nevăzători de mai sus de ce Valurile Dunării e şi astăzi în sufletul poporului chinez.
Pentru că e Casablanca românească. Cei doi bărbaţi, unul încadrat într-o activitate subterană, organizată şi periculoasă împotriva hitlerismului, Viktor Laszlo, adică locotenentul Toma, celălalt „un particular”, dur şi aparent individualist, stăpân de restaurant în Casablanca, de şlep în Valurile Dunării, fumători amândoi, ţigară de la ţigară, Rick şi Mihai, care ajunge în final, să-l ajute pe profesionistul Rezistenţei. Femeia dintre ei, Ana, îl pierde pe Mihai, tot aşa cum Ilsa, Ingrid Bergman, îl pierde pe Rick, Humphrey Bogart, Irina Petrescu fiind în rolul ei de debut, comparabilă cu marea actriţă suedeză - aşa cum mi-a povestit Liviu Ciulei, numai influenţa politică de care dispunea Titus Popovici a putut stopa catastrofala distribuire a fiicei lui Gheorghiu-Dej, Lica, în rolul Anei.
Avem şi melodia obsedantă: Valurile Dunării de Ivanovici este As Time Goes By, cântată încă o dată de negrul Sam.
Umberto E