Sănătatea reprezintă valoarea existenţială primordială pentru om, fiind o condiţie necesară împlinirii sale destinale. Fără sănătate, devine grea, dacă nu imposibilă, identificarea sensului vieţii, întrucât ea asigură puterea de luptă care se cere, asociindu-i şi bucuria de a exista. Medicina a apărut din preistorie, odată cu omul, ca un univers protector. Prelungea şi dezvolta, de altfel, unele reacţii de apărare faţă de boală, cunoscute din lumea animală. Filonul constitutiv de atunci, naiv cum era, s-a perpetuat în tradiţia populară din întreg cursul timpului („etnoiatria“). (...) Arsenalul medicinii preştiinţifice era simplu şi se baza în primul rând pe plante. Cum bolile nu puteau fi pe atunci explicate, au fost proiectate, din ignoranţă, ca şi însăşi viaţa, într-un supranatural stăpânit de forţe malefice, demoni, soartă, pedeapsă divină. Aceeaşi aură magică avea şi vindecarea lor, privilegiu al unor puteri oculte de care se bucura numai vraciul, care asocia leacurilor şi felurite incantaţii. În Egiptul antic, rolul vindecătorului revenea preoţilor, astfel că bolnavii invocau, în templu, zeităţile binefăcătoare. Zeificarea unui medic faimos, Imhotep, atestă respectul special de care se putea bucura medicina. Şi în Elada a fost dus în Olimp pământeanul Asclepios, fiu al nimfei Coronis cu zeul Apollo. Templele închinate lui erau pline cu ofrandele aduse drept recunoştinţă. Religiile monoteiste au adus, mai târziu, în atenţie numeroase „minuni“ – vindecările miraculoase – şi cu ele rugăciunea, cultul moaştelor, penitenţa, pelerinajul, ritualul exorcizării. În practica unor popoare primitive nu a lipsit nici simbolismul magic al leacurilor: analogii de culoare şi formă, funcţie naturală (pudră de creier în idioţie, plămân de vulpe în ftizie, pudră de vezică de porc în incontinenţa urinară etc.). Inventivitatea şarlatanilor a adăugat şi bizarerii ca „praful de lun