Bufonul de pe scena publică din România e departe de omologul lui shakespearian.
Nimeni nu aşteaptă de la el înţelepciune mascată ghiduş, tâlcuri sau sfaturi între tumbe. Bufonul carpatin înseamnă de cele mai multe ori impostură, diletantism gălăgios, rea-credinţă sau prostie de-a dreptul. La televizor sau la întâlnirea pe viu cu publicul, pe stadion sau într-o vizită în altă ţară, bufonul român creează perplexitate, priviri circumspecte şi replieri precaute. De fapt, îl poţi descrie prin două cuvinte care în mod normal nu au ce să caute împreună. Bufonul nostru e profesionistul amator, adică o creatură compusă doar din coajă. O crustă sub care nu se află nimic. Vidul ambalat şi prins cu fundiţă. Dar asta nu-l împiedică să se ia în serios, să se ipostazieze trufaş şi să emită pretenţii. Printre ele, aspiraţia la şefia statului.
Alegătorii români au aflat recent că-şi pot folosi umorul negru votându-l pe Nati Meir la alegerile prezidenţiale. Varianta le poate surâde în egală măsură inconştienţilor, amatorilor de pariuri trăsnite sau românilor dezinteresaţi de soarta lor şi-a celorlalţi. Nati Meir nu candidează fiindcă ar şti cum să aşeze România pe un drum mai bun, ci fiindcă şi-ar fi asigurat, pasămite, sprijinul unor consilieri care s-au ocupat de campaniile lui Ariel Sharon, Ehud Barak şi Benjamin Netanyahu.
Gândirea de acest tip face din consilier un scamator invincibil, un magician care poate să transforme crocodilii în fluturi, lichidul de frână în ambrozie şi cercopitecii în balerine. Dacă Nati Meir e convins că echipa de consilieri îl va propulsa în fotoliul prezidenţial, fotbalul mic poate surâde. Victoria Ineu trebuie doar să-l ungă antrenor pe Alex Ferguson ca să câştige Liga Campionilor, iar Mauriţius nu va avea probleme la Campionatul Mondial dacă-i va oferi un contract bun lui Capello.
Prezenţa lui Nati
