Nu e adevărat, nu se poate, e o eroare, aşteptăm proba B, poate au încurcat eprubetele, n-am luat nimic, ba am luat ceva să-mi regleze ciclul, îmi curgea nasul, tuşeam şi mi-a dat doctorul o pastilă albă, nu sunt de vină, nu e normal să fiu suspendat, chiar dacă mă suspendă doi ani o să revin mai puternic şi iar o să-mi curgă nasul, o să-mi dea doctorul o pastilă albă şi o să zic că nu se poate sau c-au încurcat eprubetele.
Aşa n-o s-o scoatem niciodată la capăt cu dopingul şi o să avem măcat o dată pe lună un caz de notorietate, fie că e vorba de atletism, de lupte (recent s-a întâmplat cu Estera Dobre) sau de haltere, speţa lui Răzvan Martin şi a celorlalţi doi.
După JO de la Sidney, COSR a reacţionat radical, interzicând celor depistaţi pozitiv să mai participe vreodată la vreo activitate olimpică. A fost atunci ideea lui Ion Ţiriac, dusă mai departe de Octavian Morariu şi de Ioan Dobrescu. S-a spus că e o linie mult prea dură, că ne blocăm singuri şansa de a câştiga medalii şi aşa mai departe.
Federaţiile naţionale, dornice să raporteze cât mai multe medalii la hectar, obişnuiesc să-şi apere sportivii, să cocoloşească antrenorii şi să-i cauţioneze pe medicii care scot din desagă diverse hapuri care‑i transformă pe sportivi în pachete de muşchi şi, concomitent, în bombe biochimice. Cum o mare parte a sporturilor sunt încă susţinute din fonduri publice, ne trezim că plătim impozite ca să se poată cumpăra steroizi. Că plătim de la buget performanţe mincinoase, anulate apoi de forurile internaţionale.
Dacă nu se va interveni abrupt, rata naţională de un dopat pe lună va continua să ţină steagul sus. Federaţiile aplică sancţiunile dictate de forurile internaţionale doar sportivilor, dar nu se ating de un fir de păr al antrenorilor sau al medicilor. E naiv incurabil cine crede că sportivii înghit de capul lor pastilele. Antrenorii ştiu foa