Ultima decadă a Epocii de Aur a fost şi perioada în care inventivitatea românilor a atins cote maxime din motive de întuneric, frig şi foame.De pe la începutul anilor ’80, restricţiile regimului s-au înmulţit. Şi, odată cu ele, s-a înmulţit şi numărul instalaţiilor improvizate de români în casele lor, ca să facă faţă lipsurilor. „A picat lumina”, „s-a luat apa”, „nu sunt gaze”. Propoziţii scurte, retezate, aducătoare de veşti proaste. Atotprezente în vocabularul colectiv înainte de 1989.
Propoziţii care ne-au marcat pe viaţă şi care revin şi azi, ca nişte străfulgerări, când se mai ia apa sau curentul, cu nelipsita adăugire: „Zici că suntem pe vremea lui Ceaşcă”. Dar şi-n vremea lui Ceaşcă oamenii trebuiau să se spele, să mănânce, să se încălzească.
Aşa că românii au pus în mişcare un veritabil arsenal de improvizaţii împotriva sistemului, ca să reziste, ca s-o mai ducă înc-o zi, ca să nu simtă că s-au transformat în animale.
Au gândit diverse soluţii, au meşterit nenumărate instalaţii şi le-au plasat strategic în diferite puncte ale casei, ca să răspundă imediat atunci când regimul scotea ghearele. „Toată lumea avea atunci în casă cel puţin un sertar cu scule, cu piuliţe, cu şurubele”, spune Adrian Staicu, licean în ultimii ani ai comunismului.
La lumina lumânării
Felinarul era şi el un prieten de nădejde în Epoca de Aur
Întreruperea energiei electrice devenise o constantă a vieţii de zi cu zi în comunism. Ştiai că pică şi nu-ţi mai puneai întrebări. Dar nu puteai întâmpina căderea curentului cu mâinile goale. Aşa că-n anii aceia, ultimii ani ai Epocii de Aur, românii recurgeau frecvent la „cei trei L”: lampă, lumânări, lanterne. Dana Liţă, din Bucureşti, îşi aminteşte: „Era o vânzare la lumânări pe vremea aia... Lumea ştia deja că lumânările cele mai bune se găseau la bisericel