Acte originale/copii legalizate, titlul cartii cu care a debutat Gheorghe Craciun, in 1982, nu are doar pregnanta unui titlu foarte bine ales, ci este si o definitie sui generis a „formulei“ narative (si nu numai) pe care autorul Compunerii cu paralele inegale a rafinat-o de-a lungul timpului, cu fiecare volum nou aparut. Daca este adevarat ca din carti se construiesc cartile si ca, in mod esential, orice scriitura – fie ea fictionala, critica sau teoretica – isi are punctul de pornire intr-un text care o precede, raportul dintre cele doua discursuri este, in linii mari, acela dintre actul original si copia sa legalizata. Si asta pentru ca un astfel de discurs reia, reface, rescrie un univers textual preexistent, cu autoritatea (deplina) pe care copia legalizata o are in raport cu originalul.

In literatura romana exista mai multe generatii de autori cu o marcata constiinta teoretica, preocupati sa surprinda si sa inteleaga modul in care functioneaza fascinanta „masinarie textuala“. De la interbelici, trecind apoi prin Scoala de la Tirgoviste, grupul oniric si Generatia ’80, scriitorii romani s-au aratat interesati de discursul metatextual si au reflectat, in forme diferite, pe marginea statutului autorului si a raporturilor pe care opera literara le stabileste cu sinele, cu lumea sau cu celelalte texte, din afara sa.

Din punctul de vedere al amplitudinii viziunii teoretice si al capacitatii de a sistematiza si a inova in acest domeniu, cred ca Gheorghe Craciun se apropie foarte mult de Camil Petrescu. Ii uneste, de altfel, si acel „fanatism al scrisului“ pe care il marturisesc adeseori si unul si celalalt si care transpare din fiecare pagina. Inca si mai evident, ii apropie deschiderea catre filozofie, apetenta pentru reflectia sistematica, pentru discursul „cu pliuri“, care articuleaza o viziune asupra lumii nutrita, in cazul lui Camil Petrescu,