Întîrzierea extremă cu care şi-a alcătuit unicul volum de versuri antum, Ora Fîntînilor apărut în 1964, doar cu cîteva zile înainte de stingerea sa din viaţă, i-a adus poetului Ion Vinea un prejudiciu ale cărui urmări încă nu s-au epuizat. Locul său de prim rang în evoluţia modernismului liric românesc nu are parte nici acum de o recunoaştere plenară, cu toate că un Şerban Cioculescu nu şovăia a-l numi ,clasicul unor forme poetice moderne", adică un ,clasic" de două ori în răspăr, o dată pentru că se înscrie într-un parametru al ebuliţiei novatoare, iar a doua oară pentru că se iveşte la începuturile manifestării fenomenului în cauză. Glumind un pic, dacă luăm în considerare postmodernismul, acest concept atît de lax, drept un clasicism al modernismului, de ce nu l-am numi pe autorul Paradisului suspinelor un... postmodernist? Adevărul este că Ion Vinea învedera un temperament nu tocmai potrivit aventurii avangardiste, ci, dimpotrivă, unul interiorizat, pasiv, cu tangenţe bacoviene. Visător cu toate farurile conştiinţei poetice întoarse spre viaţa interioară, macerat de tristeţi fără soluţie, de la un punct încolo indicibile, poetul a schimbat aparatul expresiei simboliste cu cel al avangardei, fără a-şi eclipsa natura afectivă. Emoţiile cu atît mai intense cu cît sînt gîtuite, langorile istovitoare, reveriile cu tulbure obiect se regăsesc în producţia sa precum un numitor comun ce ni-l aminteşte pe cîntăreţul Plumbului, adus într-o versiune elegant-cursivă: ,Spumegă monoton valul sub rocele sumbre, -/ prin muzicalul exil sorb lînced suspin de toamnă./ E poate soarta care astfel îndeamnă/ la încheieri, zbuciumul unei umbre" (Ovid). Sau: ,De ziua ta ţi-i fruntea rece ca o piatră,/ numele şters în lacrimi reci de ploi./ Răzleţi şi totuşi amîndoi./ Ce-a mai rămas din pleoapele tale sfinte,/ cum să m-ating de mîna ta cuminte,/ cum să te-adun în mine din cuvinte/ (..