Paleta evenimentelor anului 1968 a fost una coplesitoare – cuprinzand atat revolte indreptate impotriva unor regimuri dictatoriale instalate de la Mexico City pana la Praga, cat si ample miscari protestatare ale tineretului occidental impotriva sistemului capitalist, adesea bazat – in Europa de Vest a acelor vremuri – pe o forma mai umana a socialismului. A fost o epoca a zbuciumarilor, traita pe fundalul spectrului anihilarii nucleare, dar si una a optimismului si impacientei – spre deosebire de Europa prezentului, adesea cuprinsa de o stare de resemnare si un cert ennui flaubertian. Cultura europeana, subventionata din greu, se caracterizeaza, in prezent, prin lipsa de progres; in lumea artelor predomina lucrari efemere ce se disting cel mult prin dorinta lor de a soca. Alegerile din marile tari europene (re)confirma periodic blocajul in care se afla profesiunea politicianului, incapabila sa atraga persoane dotate cu certe calitati de lider, dar si cu aptitudini reale in materie de solutionare a problemelor.

Daca dictatura din Romania se dovedea mai putin feroce, reverberatii ale evenimentelor anului 1968 ar fi ajuns, cu destula probabilitate, si la Bucuresti sau in alte orase ale tarii. Astfel de ecouri ar fi fost, desigur, complet diferite de mascarada lui Ceausescu pe post de erou national, aparent determinat sa sfideze autoritarul "mare frate de la Rasarit". Atunci, populatia tarii era una tanara, iar o buna parte din romani fusesera deja supusi unor abuzuri fata de care nemultumirile protestatarilor de la Berlin sau Paris erau, in fond, derizorii.

Insa in anul de gratie 2008 apetitul pentru proteste a disparut complet, cu toate ca in Romania zilelor noastre exista, neindoielnic, mai multe motive de nemultumire decat in oricare alt stat membru al UE. Exemple in acest sens gasim cu duiumul, aleg unul la intamplare: recent, parlamenta