Metamorfozele mutismului închipuie filmul istoriei Estului postbelic Odată, filmele erau de trei feluri: de dragoste, de război şi sovietice. Asta după ce fuseseră doar sovietice: pro-(letcultiste) şi anti-(naziste, imperialiste). La Rîmnicu Vîlcea, prin ’55, pentru a marca trecerea de la modelul „doar sovietic“ la celălalt, a venit un nou film pe care să-l dea la vedere directorul cinematografului local, care era şi operator, tăietor de bilete, pictor de firme de filme şi poate puţin securist, om care le înlesnise concitadinilor săi, timp de mai mulţi ani, vizionarea de filme venite de la Răsărit, unele mai sovietice decît altele (se pusese capră ca cele din urmă să fie sărite de cele dintîi). Trebuind acest bonom-orchestră să picteze afişul cu un roz potrivit, culoare care se găsea din belşug, dar şi cu puţinul roşu ce-i mai rămăsese de la cucerirea repetată a Berlinului, s-o fi uitat neîncrezător la titlul filmului, s-o fi crucit abstract ca un ateu de (d)uzină – cum să trimită cei de la centru un film cu titlul greşit? – şi-o fi pleznit feciorul care se cam golănise, mă rog, ce se ştie e că a doua zi afişul se lăfăia în văzul tuturor, invitîndu-i pe vîlceni să, literalmente, savureze filmul muzical austriac „Nunta lui Figarov“. Povestea asta mi-a fost spusă de un om care ştia bine ce înseamnă o scrisă adăugată. Cum era caligraf de mic, învăţătoarea l-a pus să-i scrie Mareşalului o scrisoare din partea clasei a II-a, prin care elevii îi mulţumeau că le va trimite soldaţilor noştri împlîntaţi în frontul răsăritean şosetele, fularele, mănuşile şi altele de lînă tricotate de bunicile şi mamele micuţilor. Această scrisoare, încondeiată patriotic şi semnată personal în noiembrie 1942, a devenit prima filă din dosarul de Securitate al prietenului meu Florin Teodosiu, element duşmănos de mic. Cu ifos imperial, filmul infantilizează, îşi ţintuieşte spectatorii în a