Înălțat din clăbucii tuturor sloganurilor, împielițare a duhului sau a duhorii exalate de mocirla românească, drojdie a apelor murdare ale politicii, Dan Diaconescu are dreptate atunci când afirmă că nu este un politician. Dejecțiile politicii pot fi numite la rîndul lor politice? O asemenea creatură reziduală a înțeles de la bun început că regimul lui de existență este nocturn, situat în intervalul incert dintre veghe și somn. Sigur de atuurile sale, s-a instalat incubus de televiziune, copulînd conștiințele semi-adormite ale românilor în cadrul feeric al viselor de mărire, de bogăție și de răzbunare. Mult timp Dan Diaconescu a înțeles să nu-și depășească limitele mulțumindu-se să colecteze scurgerile onirice ale românilor și să le întărească acestora, cu o perseverență uluitoare, libidoul mămăligos. Prima sa apariție diurnă, o descindere din cotlonul obscur al OTV-ului în beciurile întunecoase ale Poliției, a fost suficientă să-l convingă că lumina solară nu-l arde și nu-l împrăștie ca pe un abur. Practic, prin această rapidă traversare a pieței publice, moroiul s-a convertit la politică, încredițat de acum că astrul zilei poate fi utilizat ca un reflector de dimensiuni cosmice. În fața unei asemenea năluci cotidiene te cuprinde un sentiment de irealitate. Dar este acest sentiment comun tuturor? Ce cred oare tinerii cetățeni ai republicii capitaliste România cînd, deschizînd ochii pentru prima oară la viața cetății, dau peste un Dan Diaconescu prezentat ca realitate politică? Pentru cei care ignoră genealogia acestui personaj, coagularea lui înceată și chinuită la marginile Dubiosului, Dan Diaconescu este un existent, o ființă vie în carne și oase, mai mult, poate chiar o alternativă politică viabilă! Pentru ei acest summum al sloganurilor, această morișcă de cuvinte goale, acest promitent de meserie, acest orator afon și monoton față de care Corneliu Vadim T