Este, de obicei, o concurenţă tacită între sferele unei cariere literare. Dincolo de preferinţa scriitorului însuşi pentru un rol sau altul, dincolo de consecvenţa sau inconsecvenţ a lui, în timp, accentele se schimbă.
Dacă o epocă a canonizat proza, o alta va descoperi publicistica, într-o neobosită căutare a prospeţimii şi a actualităţii. Motivată sau nu.
Cu tot apetitul pentru diferit al timpurilor noastre, greu ne putem imagina un Caragiale liric. Şi totuşi, el a existat. De ce este Caragiale, din când în când, poet, în coloanele Ghimpelui sau ale Moftului român? O explicaţie ar fi aceea că trăieşte într-o lume de poeţi (Eminescu, Macedonski, Coşbuc, pe care-l admiră), alta aceea că face politică, şi se ştie că mesajele ideologice, să zicem aşa, prind mai bine când sunt în versuri, chiar dacă şchioape. Nu se poate spune ar fi avut, Caragiale, o perioadă pentru poezii, ele fiind risipite în tot lungul operei. Certuri şi împăcări, ori evenimente de prim-plan, precum jubileul regal, au prilejuit căutări în versuri. Mai bune, ori mai rele.
E de la sine înţeles că versurile măcar acceptabile sunt proze versificate, cu sâmbure de parodie. Aşa cum le-ar fi scris, bunăoară, Mitică, într-un exces amestecat de dragoste şi ură. Fiindcă ţintele, de bună seamă, sunt amicii, admiraţi şi detestaţi deopotrivă, cu un patos îndeajuns de cârcotaş cât să nu dea izbucniri lirice adevărate. Iată, de pildă, un Criticilor mei, în varianta Caragiale: „De critică mi-e scârbă! Cunosc simbolul vorbii./ Posteritatea dreaptă mă judece şi-acuze!/ Surâsul să se stingă pe veştedele buze:/ N-aud acorduri surzii, nu văd scânteia orbii!”. Fireşte, după violenţa tonului, împodobit, mai apoi, cu neologisme complicate şi referinţe livreşti, după încrederea în posteritate (în genul dar când patru generaţii peste moartea mea vor trece...), autorul ‘adevărat’, să zicem aşa, n