Într-o zi neaşteptat de blândă din luna decembrie a anului 1992 am participat la înmormântarea lui Petre Ţuţea, în Boteni, satul natal al marelui gânditor român. Acolo, în timp ce începuse să fulguiască uşor, prin lumina rece, metalică, Victor Ţuţea, fratele lui „Nea Petrache”, ne-a povestit un episod. Victor – a cărui voce şi fel de a vorbi semănau izbitor cu ale lui Petre – stătea pe un buştean lângă un gard de sârmă. Noi, câţiva, făcusem cerc în jurul lui şi-i ascultam amintirile, fumând zgribuliţi.
Pe vremea când Nea Petrache era tânăr şi lucra ca ucenic la cabinetul unui mare avocat al vremii, i s-a cerut să-şi înolcuiască maestrul într-un proces „gata câştigat”. Cu alte cuvinte, ucenicul nu avea decât să respecte cu sfinţenie strategia şi pledoaria maestrului său în sala de judecată şi victoria avea să fie adjudecată. Numai că era vorba despre fiul unui mare bogătaş al vremii care-şi omorâse mama. Gândul ăsta nu-i dădea pace lui Nea Petrache. Trebuia să absolve legal de orice vină un criminal. S-a dus la acuzat şi l-a întrebat: „Mă, tu să-mi spui mie un lucru – ai omorât-o pe mă-ta sau nu?”. Feciorul de bani gata a zis că da. Şi atunci Nea Petrache a spus: „Şi atunci de ce dracu' vrei să scapi nepedepsit, mă, nenorocitule?”.
Nu a spus nimănui nimic, dar la proces, spre uimirea tuturor, a schimbat strategia, pledând în favoarea adevărului şi împotriva clientului său. A ieşit un scandal monstru, ne povestea Victor, dar făptaşul şi-a primit pedeapsa. Ceea ce a făcut Petre Ţuţea atunci este, desigur, o excepţie. Regula – atunci ca şi azi – este alta şi probabil că 99% din avocaţi mi-ar spune că Ţuţea a greşit. Eu cred că el nu a greşit deloc, dar a operat o disociere fundamentală. Pe care azi, în termenii mei, o traduc aşa: credinţa adevărată îţi spune că trebuie să-ţi asumi consecinţele faptelor tale – religia, în schimb, te poate scoate basma cura
