Dvs. chiar speraţi în „deplina sinceritate” a celui întrebat? Chiar sunteţi convins că îi veţi face faţă, cu energia celui ce-şi spune: „Am destule preocupări sănătoase pentru a nu-mi plânge de milă că un ochi rece şi competent nu zăreşte, nu pâlpâiri, ci o lumină în modul cum mânuiesc vocabularul unei limbi atât de frumoase”, iar despre textele proprii, că ar fi nişte chestii literare? Dar ce se poate spune luminos de bine despre un vers ca acesta: „Să dăm cu banu gâdilând norocul”, sau ca acesta: „Şi gudurat să fac un sluş“. Ori despre strofele, una din Revanşă, cealaltă din Ursită: „Eu nu v-am atacat armura/ În care v-apăraţi de mine/ Indiferenţa-i saramura/ Ce vă irigă-atât de bine”; „Eu am să-mi scriu destinul tot/ Cu-o mână fină de poet/ Să n-am habar de ce nu pot/ Şi nici alură de ascet”. Nu că s-ar înţelege cumva că scrierea de versuri ar fi o preocupare nesănătoasă şi nici că din vocabularul unei limbi atât de frumoase alegeţi parcă dinadins cuvintele care vă urâţesc textele. Despre moarte, că ne însoţeşte încă de la naştere, au scris mai toţi poeţii lumii. O faceţi şi dvs., dar iată cum: „M-a însoţit mereu ca umbra/ De când sugeam vioi la ţâţă/ Căci aştepta să vină sumbra/ Şi ziua când voi da tărâţă”. Nici dacă treceţi acţiunea la prezent, cum cere desfăşurarea ei în realitate, şi nici dacă aţi rima nu umbra/ sumbra ci umbră/sumbră, cum ar cere, pentru precizia adevărului exprimat frumoasa noastră limbă, tot nu s-ar duce gustul rău din rest, şi tot nu s-ar lămuri bunul cititor cum devine, la urma urmelor, treaba cu darea tărâţei. Mi-a plăcut în schimb jocul pe care l-aţi strecurat în adresă, unde post-restantul este văzut cu mult umor post-crestant sau, mai puţin inspirat post-arestant. Chestie, vorba dvs., de-o singură literă, care însă are, cum se vede, atâta putere, că mută o banalitate căldicică în sferele, de preferat, ale sarcasmului. (Gelu Pred