La Mircea Cărtărescu, lectura are o apăsată marcă personală. Atât de personală încât admite, s-ar putea spune, etape istorice. Un atunci şi-un acum.

Ireconciliabile, acestea: „Citesc conversaţia dintre Antohi, Luca Piţu şi Cioran din 1991, plus câte ceva despre Roboam şi Ieroboam, care-au făcut ce era rău în ochii Domnului. Dar e impropriu spus «citesc». Cititul meu de acum 20 de ani şi cel de-acum sunt două lucruri la fel de diferite ca tocul de scris şi tocul uşii.” (p 503)

Erorile de construcţie ale cărţilor sunt taxate, din pricina aceasta, inclement, aproape ca nişte defecte de caracter de care se fac vinovaţi cei care le-au scris. Sigur că e la mijloc şi un joc intelectual de deconstrucţie, dar asta nu face observaţiile mai puţin memorabile.

Câteva exemple sunt savuroase. Unele sub altele, aşadar:

„Citesc o carte luată la-ntâmplare dintr-un vraf, Queer de Burroughs, tradusă bizar începând de la titlu (Pederast, ceea ce cred eu că e din alt registru) şi probabil plată ca o talpă cu platfus chiar şi în original. Ca să nu te păcălească «queericitatea » unei cărţi cu poveşti de dragoste homosexuală, ajunge să-nlocuieşti iubitul cu o iubită oarecare: atunci, ce-i minunat într-o parte ajunge minunat şi-n cealaltă şi ce-i de doi bani cu un vagin rămâne la fel şi cu un rect.” (p. 11)

„Un universitar (în ce domeniu? nimic din «universul lui de idei» nu ne dă nici cel mai mic hint; tipul e universitar cam în genul lui Petrini al lui Preda: doar cu apelaţiunea controlată) care se droghează de când se ştie. [E vorba de romanul lui John Cheever, Falconer, n. mea] Justificări? Câte vrei, toate la fel de neserioase. Cum să nu te droghezi când maică-ta are o staţie de benzină? Când nevastă-ta te acuză că te droghezi? Când taică-tu etc. etc.” (pp. 16 – 17) „Aştia [Henry Miller şi Burroughs, n. mea] par nişte brute tâmpe pe lângă McEwan.” (p.