Vă linişteşte gândul că până şi eroii născociţi de presă au dreptul la o benefică şi îndelungată ieşire din lumina reflectoarelor? Credeţi că se poate trăi fără senzaţional zilnic, ieftin şi bun?

Zilele trecute, un cotidian bucureştean a publicat un fain reportaj de atmosferă avându-i ca eroi pe ziariştii adunaţi cu zecile la poarta casei lui Gigi Becali, arestatul săptămânii. Gloata zgomotoasă de oameni ataşaţi de microfoane şi camere de luat vederi a alcătuit, pentru o zi, punctul de atracţie turistică din comuna Pipera. De când cu condamnarea, domeniul Războinicului Luminii a fost încolţit, fără voia proprietarului, chiar de aliaţii cei mai de nădejde, jurnaliştii.

Puţini sunt cei ce ar putea contrazice afirmaţia că marele Becali, Latifundiarul, Finanţatorul, Cuviosul, este o plăsmuire a presei. Omul Becali a dispărut de mult din radarul presei. Locul său a fost luat de o mască ale cărei intrări şi ieşiri din scenă formează, de ani de zile, spectacolul precar al unei lumi prea sărace pentru a merge săptămânal la teatru.

Masca, imaginea, a fost consumată zilnic şi la ore de maximă audienţă. Becali în sus, Becali în jos. Dacă nu ar fi existat un Gigi, el ar fi fost inventat. Lumea încă se hrăneşte cu poveşti şi orice naraţiune are nevoie de un erou care, aidoma personajului Tony Stark (Omul de Fier), nu se sfieşte să fixeze, cu autosuficienţă, suma calităţilor sale: geniu, miliardar, om de lume, filantrop.

Câte emisiuni n-a salvat „Nea Gigi”? Pre câţi ziarişti nu i-a ajutat el? Pentru oricine şi pe orice temă, „Nea Gigi” avea ceva de zis, ba chiar şi un ban de dat. Asta e mana cerească a jurnalistului: un „Nea Gigi” gata să dea ceva oriunde, oricând, oricum şi despre orice. Se înţelege, deci, că presa îşi răsfaţă favoriţii, pentru că orice căruţă are nevoie de trăgători de nădejde la jugul audienţei. Ce se întâmplă, însă, când masca p