Biografia şi, evident, bibliografia istoricului, prozatorului şi cărturarului Oreste Tafrali (1876–1937) sunt insuficient cunoscute chiar şi celor care ar fi trebuit să-i restituie opera şi să-i precizeze locul în ierarhia valorilor naţionale. Instruit în ţară şi în străinătate, format la şcoala autenticelor modele ştiinţifice, remarcat şi apreciat de savanţi precum Charles Diehl, S. Reinach, G. Millet, S. Salaville şi G. Schlumberger, Oreste Tafrali se impune în lumea academică europeană prin cărţi şi contribuţii fundamentale privind cercetarea arheologică şi istoria Bizanţului.

Profesor la Universitatea din Iaşi, cercetător temeinic al istoriei antice, al arheologiei şi al istoriei artei, colaborator la cele mai însemnate publicaţii de specialitate din Franţa, Grecia, Germania, Anglia şi Bulgaria, Oreste Tafrali a fost ales membru corespondent al Academiei Române, Secţia literară, la propunerea filosofului Ion Petrovici, care elaborează şi rosteşte un raport din cele mai convingătoare.

Ion Petrovici, prin excelenţă spirit sintetic, relevă meritele excepţionale ale profesorului de la Iaşi în domeniul arheologiei, istoriei artei, precum şi în cel al activităţilor didactice şi extracatedratice.

Se cuvine să remarc motivaţia alegerii lui Oreste Tafrali la Secţia literară şi nu la cea istorică, unde, de fapt, îi era locul: „Printre numeroasele puncte de atingere ale activităţii d[omnu]lui Tafrali cu disciplinele secţiei noastre literare, mai putem menţiona şi câteva opere pur literare ca: Scene din viaţa dobrogeană, Urmărind idealul şi mai ales scrierea recentă, Idile din viaţa antică, cu resurecţii duioase ale unor vremi apuse de demult“.

Revelatoare prin tonul confesiv şi emoţional, prin mărturiile despre unii dintre contemporani, sunt şi cele două epistole, necunoscute până acum, trimise de universitarul de la Iaşi colegului şi prietenulu