Pe măsură ce tot mai mulţi analişti şi comentatori au avut timp să intre in detaliile Raportului Comisiei Europene, au fost şocaţi să constante că documentul in cauză, intr-un intreg capitol, ne impunea să respectăm aceleaşi rigori economice pe care FMI le-a tocat ani de zile. Dovadă căde ce ne este fricănu scăpăm niciodată

Scriam, in episodul publicat lunea trecută, că FMI-ul acum nu ne mai "dădăceşte". Vom merge mai departe, in cadrul Uniunii Europene, impinşi de resorturile din noi inşine. Vom avea insă succes in măsura in care vom reuşi să transformăm exigenţa FMI in autoexigenţă. Â

Prima tentativă de "emancipare" a durat căteva zile. Am auzit atunci, in toamna lui 2005, un zgomotos răsuflat de uşurare. Venise, nici nu se mai ştie de unde, vestea că Romănia ar fi rupt acordul cu Fondul Monetar Internaţional. Veselie mare: nu vom mai fi nevoiţi să străngem cureaua. Mulţi miniştri s-au bucurat in speranţa că vor spori alocaţiile de la buget. Dacă, bineinţeles, ne vom putea permite un deficit mai mare. Sindicatele şi-au spus că vor putea să ceară salarii mai mari pentru bugetari, căci Guvernul nu mai are scuza devenită "clasică": nu putem să dăm, nu ne lasă FMI. O bună parte a populaţiei a găndit că poate nu se va mai scumpi intreţinerea. Pentru că nu vor mai veni delegaţii de la FMI care să piseze Guvernul: ba să scumpească gazele, ba să urce tarifele la electricitate, ba să mai introducă nu ştiu ce accize. Mai mult chiar, vom putea să umflăm consumul, să dăm drumul la credite, să lăsăm importurile să copleşească exporturile...

A venit insă repede trezirea la realitate. Delegaţia FMI a dat un comunicat. Nici vorbă de ruperea acordului cu Romănia. Au intervenit imediat şi voci de la Guvern, care au explicat că acordul cu FMI trăieşte, că e valabil pănă in iulie 2006, dar că in tratativele din octombrie