O hârtie de la Comisia Naţională de Acreditare a Spitalelor, sosită în 25 septembrie, îmi arată care sunt unităţile sanitare cu paturi acreditate până acum. Unele stau prost în clasament – acolo unde, din 77 de spitale, nu e vreunul neacreditat, iar şase sunt cu nivel de încredere mediu – un fel de „aproape corigenţă“. Din cele şase spitale codaşe, două sunt din judeţul Timiş. Şi, la unul dintre ele, Spitalul de Psihiatrie Gătaia, am fost în vizită. E încă întuneric atunci când pornesc prin Gătaia. Trece un copil cu bicicleta, spre şcoală – se crapă de ziuă. Spune „săru-mâna“ în dreptul meu. Aici e sat, degeaba titulatura pompoasă de oraş. Lumea salută necunoscuţi pe stradă, toţi se cunosc cu toţi şi locul îşi trage într-un fel seva din Spitalul de Psihiatrie. Gătaia însăşi, pentru bănăţeni, e un sinonim al bolii psihice.

Ies din zona caselor. Aici începe cimitirul, pe dreapta, unde dorm pentru totdeauna şi pacienţii pe care nu i-a mai revendicat nimeni. Am făcut, în ani, mii de poze aici: am crucile mele favorite, am oameni pe care îi ştiam şi acum sunt sub iarbă. Dar în curând va răsări soarele…

Ajung la linia de tren. O haltă care nu se ştie dacă există sau nu, o oprire la care nu toate trenurile opresc. „Locul unde coboară nebunii“, cum se spune. De aici nu prea ai unde să te duci altundeva, decât spre spital. E o „cruce a lui Andrei“ aici, o inscripţie cu „atenţie la tren“ şi un spital de psihiatrie imediat după, în păduricea din calea soarelui. Unii pacienţi n-au fost atenţi la tren şi au murit aici. Dar Gătaia poate fi ultima staţie a vieţii nu doar din cauza trenului. Ci pentru că dintr-un spital de psihiatrie ieşi, uneori, doar cu picioarele înainte; pentru că familia te uită, societatea te uită, uneori chiar timpul te uită, şi te prăbuşeşti aşa, neştiut, în tine, până când nu mai eşti.

Ajung spre căsuţa portarului. Drumul e asfa