În vara lui 1989 cozile la benzinăria Favorit erau atît de lungi încît se încolăceau pe cîteva străzi, nici ele scurte. Te aşezai la coadă ieri şi ajungeai la pompă mîine. Dacă voiai să nu-ţi pierzi rîndul, dormeai în maşină. Mergeai cîţiva metri, apoi stăteai cîteva minute, mai mergeai cîţiva metri şi iar stăteai. Ţi se ura. Îmi luam de citit cărţi groase şi cu toate că n-aveam carnet, porneam motorul şi străbăteam cei cîţiva metri, cînd se urnea coada.

Soţia mea avea pe atunci o Lada care nu se supăra prea tare dacă-i dădeam benzină de 75 de octani, cînd se termina cea de 90 la pompă. Mergea însă cam îmbufnată şi fumega. Vine concediul. Fac rost de un bilet la vila scriitorilor de la Neptun: o cameră cu trei paturi şi trei mese pe zi. Multă lume credea că "la scriitori" mîncarea era mai bună decît la hotelurile din jur, încît la începutul sezonului apăreau în vilă şi cetăţeni nescriitori, care nu erau nici măcar rude de scriitori. Unii voiau să se laude acasă că şi-au făcut concediul acolo, alţii erau prieteni cu Omul cu biletele care pe atunci era nea Turturică romancierul. La început de sezon mai rămîneau camere goale " marea, rece, cu valuri mari, terasele din jur de-abia se dezmorţeau, iar scriitorii despre care te puteai lăuda că i-ai văzut începeau să apară de-abia în cea de-a doua serie.

Pe drum, maşini puţine, mai mult camioane. Dacă te opreai undeva, să mănînci, n-aveai ce. Popasurile erau goale, în alimentare găseai cutii cu creveţi din Vietnam, sticle cu oţet, pîlnii de plastic de toate mărimile şi sare vrac. Încă nu se copseseră roşiile, aşa că ce era să facem cu sarea? La Pîine nu era pîine, ci doar pungi cu fidea şi cutii de carton cu macaroane. Am găsit pînă la urmă nişte biscuiţi înecăcioşi, nici dulci, nici săraţi, în schimb aproape la fel de tari ca pesmeţii cazoni. Cînd am ajuns la vilă, soţia mea s-a dus la bucătărie şi a cerut